Ganduri dezordonate si fara finalitate...

I don't wanna be anything other than me (part2)

2011-11-04T12:28:00.000-07:00

"On some unconscious level,I think I know that the only world that won't disappoint me is the one I make up"

Somehow I knew this day would come. I spent days,weeks,months,years avoding it and fighting it. But it is finally here. I woke up this morning, my heart was beating too fast, my hands were sweaty and I couldn't get this feeling of restlessnes to stop. And then I realised: I don't know who I am anymore.

I knew that when I'd change, it would be "a shift imperceptible to anyone but me" (C.B.), but I always thought no disappointment, failure, rejection or hurtful words will shatter my inner strength. I was wrong.

In trecut zambeam larg cand deschideam,timida, ochii dimineata si vedeam ca afara e soare, cand ma plimbam pe strazi si redescopeream fiecare coltisor minunat al acestui oras, cand auzeam vocea persoanelor dragi sau cand un strain imi zambea in tramvai. Plangeam nopti intregi cand cineva ma ranea, dar sufletul meu ramanea deschis si iertator si intotdeauna eram dispusa sa redeschid usi pe care altii le inchideau. Recunosteam cand greseam si imi castigam izbavirea,incercand din rasputeri sa compensez faptele rele cu altele bune.
Unii oameni imi reprosau ca gresesc, ca ma atasez prea repede, ma stresez prea mult, ma consum prea tare, sunt prea vulnerabila si usor de ranit si ofer mai mult decat primesc. Dar nu-mi pasa,pentru ca simteam ca traiesc cu intensitate, ca savurez fiecare sentiment pe care mi-l ofera viata, fie el bun sau rau.
Mi se spunea ca am sa ma schimb, ca am sa ma satur, ca nu dispun de o sursa inepuizabila de afectiune si toleranta si ca ar fi bine sa ma trezesc la timp, sa echilibrez balanta. Refuzam insa cu incapatanare si indarjire sa ascult, ma durea intr-adevar cand un cuvant sau o fapta ma raneau, dar in momentele in care primeam aceeasi intelegere pe care o ofeream, cand cineva ma imbratisa sau imi zambea, cand simteam ca ceea ce fac conteaza, ca am fost stalpul de sprijin al cuiva... stiam ca merita..fiecare efort,fiecare lacrima, fiecare lucru la care am renuntat pentru altcineva.
Astazi, insa, ma gandesc la ultimele cuvinte meschine si nepasatoare care mi s-au spus, la modul in care oamenii la care am tinut ma judeca, fara remuscari si in totala necunostinta de cauza si simt, incet, ca se strecoara in mine acele vechi sentimente de nemultumire,frustrare si regret. Si le alung pentru ca nu mai doresc sa le simt si inghit in sec, trec mai departe, si uit. Nu mai simt, nu mai sufar, nu mai plang. Pentru ca nu-mi mai pasa.
Si daca nu-mi mai pasa de dezamagiri si durere,nu-mi mai pasa nici de fericire. Si ma gasesc tot mai des in situatii in care spun "nu" ferm, desi altadata spuneam da, ma trezesc tot mai des dorind sa fiu singura si lasata in pace, izolandu-ma si afundandu-ma tot mai tare in negare.
Denial is my new best friend.
Daca refuz sa accept cat de rai sunt oamenii, daca refuz sa realizez cat de mult s-a schimbat totul in jurul meu, cat de complet nemotivata,letargica si lipsita de viata ma simt, cat de tare mi-am inchis sufletul si cat de incapabila sunt de a mai lasa pe cineva sa patrunda in viata mea....daca refuz sa imi dau seama atunci nu doare, nu sufar si nu plang, nu alerg sa multumesc pe toata lumea si nu ma mai consum cand se supara cineva pe mine. Nu-mi mai pasa la fel si ma urasc pentru asta.
Vreau sa redevin ceea ce am fost, vreau sa regasesc acel suflet de copil, naiv si credul cu zambet larg si infinita rabdare. Stiu ca pot, dar nu stiu de unde sa incep, ma tem sa ma straduiesc si sa intalnesc aceeasi raceala, sa ma lovesc de ziduri si sa ma ratacesc din nou pe un drum necunoscut.
Nu vreau sa ii ascult doar pe cei care la randul lor ma asculta, sa ii caut doar pe cei care la randul lor ma cauta, sa ii ajut doar pe cei care la randul lor ma ajuta. Vreau sa rad,sa iubesc si sa ofer iubire....neconditionat,ca inainte.
Is there a way back? Or should I just say: "Congratulations everyone. You finally did it. You changed me." and accept it's over?

You only live once....

2011-04-07T07:30:00.000-07:00

In ultimele zile m-am simtit destul de des frustrata si deznadajduita, confruntandu-ma cu ganduri si obstacole care nu mi-au mai aparut pana acum in cale.
Apoi, moartea brusca a unui amic mi-a intors in cateva clipe lumea pe dos. Nu il cunosteam prea bine si il vazusem de prea putine ori in viata mea ca sa stabilim o legatura emotionala de orice fel, dar astfel de evenimente au mereu tendinta de a ma pune pe ganduri, de a ma face sa simt atat de intens cat de efemeri si nesemnificativi suntem, cat de repede se pot narui sub ochii nostri visuri si sperante, cum totul se poate distruge iremediabil in cateva clipe, lasandu-ne incapabili de a schimba ceva.
Sub nicio forma nu incerc sa sugerez ca viata nu are sens sau ca orice facem este lipsit de importanta, ci pur si simplu o astfel de tragedie ma face sa realizez cat timp, energie si sentimente tindem sa irosim cu lucruri marunte, nesemnificative. Amanam sa facem ceea ce ne dorim cu adevarat, ne temem sa recunoastem ce simtitm, pierdem zile,saptamani,luni cu orgolii inutile, preocupari banale si frivole si nici macar nu mai incercam sa dam un sens vietii noastre si propriei persoane, ba mai mult, ne pierdem undeva pe drum, fiind incapabili sa ne regasim. Viata este scurta. Si unica. Cati dintre noi putem afirma cu tarie ca o traim? Ca ne dam voie sa zambim, sa iubim, sa radem, sa plangem? Ca nu ne afundam in cotidian, ca pretuim un rasarit de soare, o clipa fericita?
Sa cred intr-o lume lipsita de grijile de zi cu zi este naiv,utopic si imposibil. Nu afirm ca ar trebui sa nu tinem cont de consecinte, sa traim viata asa cum ne-o dorim, sa ne indeplinimim visurile fara sa ne pese pe cine ranim, imi doresc doar ca, din cand in cand, sa ne amintim cat de scurta e viata, sa apreciem tot ce avem, sa facem loc in rutina noastra zilnica si pentru clipe frumoase si sa le spunem mai des persoanelor din jur cat de mult le iubim, because..
"...we have one life to live,one love to give, one chance to keep from falling...only one"

First snow....

2010-11-29T02:22:00.000-08:00

"Even if I get past all my problems, I'm just gonna go out and get new ones. I like being a mess, it's who I am." (Ally McBeal)

Today it snowed for the first time this winter. And I felt the sudden urge to go out and smell the snow. I took my coat and stood in the coldness, thinking about the past, remembering last year's first snow and wondering why things fall apart.
Ma intreb cate sentimente, zambete si lacrimi voi mai irosi pana cand voi simti ca a meritat? Mi-e rusine sa recunosc ca trecutul nu m-a invatat nimic, ca nu stiu ce am castigat daruind incredere anumitor persoane, ca nu inteleg sensul acelei povesti care de mult s-a incheiat,fara rost si fara un final adevarat. Ma doare gandul ca intr-o zi voi privi inapoi la ceea ce astazi simt, amintindu-mi cu indiferenta ceea ce acum ma preocupa, ma doare gandul ca ai sa apartii trecutului, ca te las in urma, asa cum am facut cu atat de multe capitole din viata mea, incheiandu-le fara sa ma mai uit inapoi si fara cale de intoarcere.
Mi-amintesc de sentimentele din trecut, mi-amintesc cum stateam in frig si priveam ninsoarea, crezand ca n-o sa se mai termine niciodata acel intuneric, neavand idee cat de efemer si lipsit de noima era...Si ma intreb acum daca la urmatoarea prima ninsoare voi privi inapoi la seara de azi cu aceeasi melancolie, acelasi zambet dulce-amarui, daca ma va stapani din nou senzatia ca am irosit sentimente, ca am zambit si am plans in van?
Uneori e atat de frustrant sa simti ca ai dat tot ce a fost mai bun din tine si sa nu mai stii pentru ce,sa simti intens ca nu esti indeajuns si nu vei fi niciodata, ca te doare fiecare capitol nescris, fiecare final fara noima, fiecare sfarsit si fiecare nou inceput....

Closure

2010-10-22T06:06:00.001-07:00

"Don't speak, I know what you're thinking and I don't need your reasons..Don't tell me cause it hurts..."

I spent weeks loking for an answer,but the answer found me. I spent nights looking for a solution,but the solution found me. At first it came crawling, whispering shy...so I could barely hear it. I decided to ignore it. I needed something stronger, a powerful reason to be selfish and rational, to ignore my own feelings and wishes. But the answer was there,in the corner, waiting patiently for me to decide. When I didn't, it came right next to me, it became clear and obvious...it was impossible for me not to hear it. But once again, I had no strength and no will.
....Aparenta mea hotarare s-a prabusit intr-o secunda, gandurile mele s-au transformat in simple sunete fara sens, argumentele mele s-au pierdut, vointa mea s-a transformat in cenusa. So I went along with it allowing you to manipulate me again. Am uitat tot ce simtisem cu cateva clipe inainte, tot ce mi se spusese, tot ce ma decisem. Totul apartinea trecutului si singurul lucru care conta era clipa de fata, faptul ca nu puteam sa iti intorc spatele, sa te abandonez desi aveai nevoie de mine. Asa ca am inchis adanc in mine toate frustrarile si gandurile din ultimele zile si am incercat din nou sa te ascult, sa fiu la fel de rabdatoare si intelegatoare ca altadata. Am plecat mai confuza ca intotdeauna,stiam ce ar fi trebuit sa fac, stiam ca gresisem lasand garda jos pentru a mia oara, ignorand din nou propria persoana.
...That was the moment the answer lost it's patience completely. It couldn't wait anymore, it couldn't understand me anymore and there I was, in the middle of the night, all alone in the coldness...listening to it screaming,making me feel like a fool.
Stiam ca nu mai pot sa am dubii, auzeam aceleasi cuvinte neincetat, mi se aruncau din toate partile dovezi ale faptului ca m-ai mintit si simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca am paralizat, ca nu mai pot sa ma misc sau sa vorbesc, simteam cum, incetul cu incetul,ma pierd si ma prabusec. Si m-am prabusit...si m-am pierdut de tot si m-am uitat inlauntrul meu, revelandu-mi fiecare frustrare pe care in ultimele luni am ignorat-o, am inchis-o adanc, incercand sa ma prefac ca nu a fost niciodata prezenta. I saw how lost I was and thought : "I am not that girl". No matter who you are how much I care about you, I am not the girl that loses her will in front of someone else. If you can't respect me,then I will. Guess I needed the final punch. Again.
..Asa ca am ales ca de data aceasta sa nu mai fac nimic. I'm not trying to take a stand, or to make a decision. Pur si simplu ma voi retrage, incet, dar sigur. It's over.

I never wanted this...

2010-10-15T09:34:00.000-07:00

" We cling so tightly to the stories we tell ourselves,not realising that
what we really should do is let go. Let go of the belief that we are
invincible, let go of the idea that we can't do it on our own, let go of
... the fairytale."

In urma cu o saptamana m-am gasit din nou bantuita de o dorinta care-si face mereu aparitia in momentele in care caut un raspuns. Imi doream o mica escapada din cotidian, o zi departe de tot,cateva ore in care sa nu ma mai intreb, sa nu mai caut, sa nu mai incerc...ci doar sa fiu eu, sa traiesc prezentul fara sa-l explici si fara sa incerc sa anticipez viitorul.
So...I called my friends and slowly,but surely,we planned a short trip, we planned our sweet escape. M-am lasat dusa de val si, inainte sa-mi dau seama, m-am trezit cu biletul de tren in mana, fara sa stiu ce urma sa descopar. Era exact ce aveam nevoie: sa nu gandesc, ci doar sa actionez.
In dimineata plecarii noastre, mirosul de cafea proaspata si soarele care stralucea timid prevesteau o zi perfecta de toamna. Urcandu-ma in tren, simteam ca ma indepartez, nu doar fizic, ci si spiritual, de confuzii si incertitudini. Stiam ca aveam sa ma intorc, stiam ca in cele din urma va trebui sa iau o decizie, sa infrunt lucrurile de care fugeam, dar in acel moment si in orele ce au urmat stiam de asemenea ca...nu conteaza nimic decat clipa de fata. Mi-am permis deci o zi in care sa profit de soare, sa admir minunatele strazi si cladiri din Bratislava, sa ma plimb intr-un oras necunoscut, sa iau pranzul pe malul Dunarii, sa nu raspund la telefon si sa uit...de tot.
N-am considerat niciodata fuga ca fiind o solutie, nu am plecat in speranta ca anumite lucruri se vor rezolva de la sine, nu am plecat in cautarea unui raspuns, am plecat pentru ca imi doream ceva nou, o zi buna, o sursa de energie pozitiva...si nimic nu ma vindeca mai bine decat un peisaj frumos si cateva clipe fericite.
Sure, at the end of the day...I had to come back. And altough everything was the same, I knew I could take my time to organise everything I needed to do and to decide what's best for me. The problem is: I still don't have an answer. For the first time in a really long time...I don't know what I want, I don't know what to do.
Daca ar fi sa formulez cat mai simplu si concret dorinta mea, as putea spune: Vreau sa fiu fericita. But then again, who doesn't? And saying that I'm unhappy would also be a lie. I'm not unhappy, mostly I just feel....satisfied with my life, lucky, maybe even cheerful sometimes. But not happy. Imi lipseste entuziasmul de altadata, sentimentul acela de profunda fericire, a carei intensitate nu se compara cu nimic, desi e efemera. I miss the fireworks, the moments I wanted to climb the highest mountains and tell the world how I feel. Nowadays it feels like things are going from bad to worse, every day that passes by makes me feel more and more frustrated...with myself and the whole world. I know I'm stuck again, caught up in a vicious circle that I somehow can't leave. Deep down I know I've made my decision, but will my heart ever catch up with my mind? Will I be able to say it? To turn around, to put an end to this, without feeling selfish, without being afraid of judgment? I've tried any other way and it just didn't work out, I need to stop looking for answers and just accept the one I've been given, I have to embrace reality and realise that, no matter how hard I tried, I've never been the girl that settles for what she can get. I want more. I deserve more.
Every night I go to sleep thinking I know what to do, realising that I don't wanna feel so restless anymore, so tiny and insignificant. In fiecare zi ma simt de parca as lupta cu morile de vant, de parca as fi intr-o continua asteptare ce se prelungeste la nesfarsit. Dar din pacate imi e greu sa concretizez ce simt, sa nu ma judec si sa nu ma las judecata, sa plec mai departe fara sa ma intreb "what if...?".
Sometimes I feel like my heart's beating too fast, like I can't breathe, like I'm drowning in the mess I've created. But I can't move forward...I need to escape again, but will that change anything?

Hot&cold....

2010-08-12T03:57:00.000-07:00

"Feet kept firm on the ground...but my head got lost in the clouds..."

Somehow I find myself stuck in the same old rut I've been for years. Nu stiu cum reusesc mereu sa ma pierd in confuzii si incertitudini, sa ma gasesc intr-o continua asteptare ce se prelungeste la nesfarsit, irosind timpul cu sperante si iluzii ce nu se mai realizeaza niciodata, ci doar se pierd in neant. Poate e vina mea, poate ca nu reusesc nici acum sa cladesc o punte stabila de legatura intre ratiune si sentimente, poate daca as reusi sa realizez lipsa de sens a dorintelor mele....as putea sa renunt la ele. Dar incapatanarea mea nu are limite. Stiu ce vreau si desi sunt constienta ca anumite dorinte nu vor lua viata niciodata, inca tin cu dintii de ele, osciland mereu de la o stare la alta, de la un sentiment la altul. M-am saturat si imi doresc putina stabilitate, o pauza de la aceleasi pendulari ce apar mereu in viata mea,sub o forma sau alta.
Mi-am pierdut din nou capul, ma gasesc retraind momente dulci-amarui, zambind doar pe jumatate, incapabila fiind sa ma simt cu adevarat fericita pentru ca intotdeauna ceva ma trage inapoi, mereu trebuie sa am temeri si incertitudini, anxietati si dubii....Imi doresc profund ceva palpabil, real, ceva ce sa nu ma mai tina intr-o continua tensiune, sa stiu ca, macar pentru cateva clipe, ce am e al meu cu adevarat si nu-mi poate fi rapit cu atata usurinta. I want to be happy for more than five minutes. Is it my fault? Am I looking for it in all the wrong places? Do I need to change? Do I have to move on? I don't want to move on, I don't want to look for something else, I want everything that was wrong to be right....

Guess the black thoughts have come again to get me....

2010-07-12T04:09:00.000-07:00

"I'll never see the light of day
Living in this cell
It's time to make my way
Into the world i knew
Take back all of these times
That i gave in to you"

I've tried so hard not to come back here again, I've developed my personal defence mechanism but it wasn't strong enough. It failed. And I failed all over again.
Somehow I found myself feeling incredibly insecure and irrationally angry with everything and everyone.... Today I woke up and realised I couldn't fight it anymore and all my fears, disappointments and frustrations revealed their ugly faces again, turned into tears, rolling down my cheeks.
Sunt constienta ce anume mi-a retrezit aceste sentimente negative si nu stiu cand si cum voi fi capabila sa le las din nou in urma. Nu pot sa uit faptul ca mi-ai reinviat fantomele cu care atat de greu am luptat o perioada si desi sunt constienta ca nu e in totalitate vina ta, ma doare sa imi amintesc ca ori de cate ori am incecat sa iti explic cat de mult rau imi faceai, intampinam un zid. I guess it doesn't matter anymore. Let it me by my fault. I'm my own worse enemy, I'm the one to blame, I'm uncapable of fighting with myself and stop strugglin', stop being somewhere in between. I know I should choose my own path, but every time I think I did ...I get lost all over again.
Uneori ma gandesc ca poate ar trebui sa apelez din nou la puterea mea interioara, sa reincep aceeasi lupta veche pe care am dus-o ani intregi, dar parca gandul ca voi fi mereu in aceasta situatie ma seaca de energie si dorinta. Din exterior pare atat de usor, dar nu e...M-am saturat sa ma simt constant bantuita, sa ma lupt, in van, cu mine insami. De saptamani intregi am cazut din nou in letargie si nu pot sa ma trezesc decat pentru cateva clipe trecatoare, apoi ma afund din nou in durere, dandu-mi voie sa ma pierd tot mai tare in aceeasi eterna nemultumire si dezamagire. Astazi nu imi mai pasa...cine,cum si de ce ma judeca. Ce credeti,ce spuneti. Let it be my fault. M-am saturat sa repar greselile altora, in timp ce eu sunt judecata la tot pasul. Go ahead and judge, go ahead and wonder, go ahead and blame me...Let it be my fault. Let it be....Let me be...

Eternal quest...

2010-06-25T13:19:00.000-07:00

....Noaptea trecuta m-am gasit cumva rascolind din nou trecutul, aceleasi randuri si amintiri vechi, prafuite, pline de zambete si frustrari. Am descoperit aceeasi eterna lupta pe care o duc mereu si care, desi se schimba cu timpul (in aparenta) este (in esenta) si astazi la fel de dureroasa si lipsita de sens.
Ma intreb de ce mi-a fost intotdeauna atat de greu sa accept ca fiecare om e singur, in adevaratul sens al cuvantului. Nimeni, niciodata nu va fi capabil sa patrunda cu adevarat in sufletul tau, sa iti inteleaga sentimentele si gandurile in mod obiectiv si altruist, sa te sprijine neconditionat si pentru totdeauna. Nu sunt insa nici astazi capabila sa accept acest fapt, sa nu il privesc ca pe un esec personal, ca pe o incapacitate de a ma adapta. Ma gasesc astfel clipa de clipa revelandu-mi ganduri ascunse fiecarei persoane care pare ca va reusi, intr-un final, sa reprezinte ceea ce imi doresc. Ma implic emotional cu fiecare om pe care il cunosc, ma atasez de zambete, locuri, amintiri, cumva sperand si acum ca astfel voi putea sa ma autodefinesc, sa evoluez,sa cresc, sa ma maturizez din punct de vedere emotional.
Nu pot sa nu acord incrdere fiecarei persoane pe care o intalnesc, dar, in acelasi timp, nu sunt capabila sa ma abtin sa nu creez asteptari, care de cele mai multe ori nu se realizeaza. De ce nu reusesc sa traiesc doar prezentul, fara a ma chinui mereu sa il transform intr-un viitor? Am simtit de atatea ori ca lupt cu morile de vant, ca bat la usi de mult inchise si, de fiecare data cand renunt la o lupta, imi promit ca nu voi mai avea nicicand aceleasi asteptari. Insa ma gasesc mereu dorind ca ceea ce incerc sa cladesc in prezent sa imi redea ce am pierdut in trecut. Incerc sa dau un sens fiecarei pierderi, sa cred in continuare in basme si povesti... Imi doresc deseori sa pot fi la fel de sceptica precum par, dar in acelasi timp nu as vrea sa ma pierd pe mine, sa dau voie exteriorului sa imi modifice structura interioara. Devine insa obositor sa deschizi usi pe care mai apoi altii le inchid cu atata usurinta, sa investesti sentimente si sa nu culegi nicicand roadele...
Nu scriu ca sa imi plang de mila,ca sa incerc sa ma fac inteleasa, ci doar ca sa am posibilitatea de a revarsa undeva gandurile care uneori se aduna in mine, chiar daca de multe ori nici eu nu sunt capabila sa concretizez ce simt...
I know what I want but will I ever have it?

Learning to be my best friend....

2010-06-08T11:17:00.000-07:00

Seems like in the last couple of days the past came back to haunt me. My frustrations revealed their ugly faces again, wanting to drag me with them along the same lonely and painful road. The only difference is that this time I didn't give in. And I won't, ever again, at least not for this reason. I used to be my own worse enemy, now I want to learn to be my best friend. Does it sound pathetic? I don't really care.
Se spune ca orice critica este constructiva, dar in cazul meu a fost aproape mereu distructiva. I'm my own ruthless reviewer, I've made every loss in my life seem like a personal failure, like a lack of abilities and I will never do that again because now I know that I need myself more than anything else.
Au fost foarte multe momente in viata mea in care persoanele din jur nu mi-au putut vindeca ranile (nu pentru ca nu ar fi incercat, ci pentru ca propria-mi putere interioara mi-a fost intotdeauna cel mai bun aliat) si astfel am ajuns sa realizez ca singura imi fac rau,dar si bine, ca nu mai pot sa ma subapreciez si sa ma pierd la fiecare esec sau vis pierdut, ca nu pot sa ajut pe nimeni, inainte de a ma ajuta pe mine. Astfel, desi in ultimele zile am simtit din nou aceeasi eterna nemultumire in suflet, acel gol imposibil de umplut, nu imi mai dau voie sub nicio forma sa ma invinovatesc, sa fiu in conflict cu propria persoana, sa astept ajutor din exterior, in timp ce structura mea interioara se degradeaza incet,dar sigur.
Am realizat prea multe, am avut zile insorite si fericite, am lasat sa se strecoare in sufletul meu persoane pe care de abia le cunosc, am zambit fara motiv si am incercat sa ma bucur de lucrurile marunte, de cateva clipe fericite si nimeni si nimic nu imi poate lua ce am acum.

Mixed emotions

2010-05-26T16:46:00.000-07:00

...It's one of those days when I feel too many things at a time, when I wanna say so much, that I end up not saying a thing. Does it ever happen to you? Do you ever wanna talk, but when you open your mouth you realise that no sound is coming out, that you're choking, while desperately trying to make yourself clear? I've felt emotionally paralised too many times..
Tonight I wondered if it ever gets easy? If we ever stop fighting, stop searching for that perfect person, perfect job, perfect house,perfect life? I am realistic enough to know that perfection can't ever be touched. Why do I still hope to find it? Why am I willing to pay the price?
De atatea ori mi-am dat voie sa cred,desi nu recunosteam..de atatea ori mi-am dat voie sa sper, desi afisam aceeasi masca de om sceptic, care se asteapta la ce e mai rau. Intotdeauna pierderile ma iau prin surprindere, oricat de mult m-as pregati pentru ele. Pur si simplu acea parte increzatoare si naiva din mine supravietuieste, contrar trecutului, care incearca sa ma invete ceva. Si astazi ma gasesc simtind aceeasi mahnire, acelasi regret timid, care se ascunde in coltul sufletului meu, intrebandu-ma de ce am crezut ca lucrurile vor sta altfel, de ce am crezut ca pot sa lupt si, in acelasi timp, oarecum reprosandu-mi ca am renuntat. Sunt constienta ca am luat decizia corecta...dar inca nu pot sa simt acest lucru. Inca nu pot sa nu mai dau voie memoriei involuntare sa se declanseze, amintindu-mi ce am simtit si ce am dorit. Urasc sa renunt, urasc sa pierd si chiar si atunci cand o fac voluntar, parca simt ca ramane un gol pe care incerc sa il umplu fiind rationala, convingandu-ma ca...e mai bine asa.
Somehow I feel trapped. Nu am mintit cand am afirmat ca sunt fericita, sunt multumita de viata mea, de modul in care se desfasoara lucrurile, de ceea ce am obtinut, de viitorul pe care incerc sa mi-l cladesc. Dar nu as fi eu daca nu as avea si un mic regret, daca nu mi-as dori mai mult,intotdeauna mai mult decat am, decat as putea sa obtin, decat mi se ofera...:) Pentru ca pur si simplu uneori simt ca se aduna in mine o multime de sentimente care nu se elibereaza niciodata in felul in care as vrea eu...si mi-as dori atat de mult sa pot sa le revelez cu adevarat....mi-as dori atat de mult sa pot sa fiu eu, fara prejudecati si temeri, fara nesiguranta, fara sa ma simt minuscula si inferioara. Si stiu ca gresesc asteptand ca altcineva sa ma faca sa ma descopar, sa nu ma mai ascund, dar parca m-am pierdut de fiecare data cand am incercat sa ma deschid...Nici macar nu stiu daca are sens ceea ce spun..Poate maine ma voi trezi (ca de multe alte dati) incapabila de a intelege tot ce astazi am incercat sa descriu. Prin urmare ma simt din nou ca la 16 ani, la fel de instabila, plina de sperante si dorinte care intarzie a se mai realiza, in ciuda eforturilor mele....

"If it's gonna be a rainy day,there's nothing we can do to make it change..."

2010-05-17T07:50:00.001-07:00

....Feels like I am strugglin' again, fighting with myself, trying to maintain the positive outlook on my life:) I hate this rain, this cold, annoying and disturbing weather that seems to want to make me lose myself again. I don't believe in regrets and yet, these days, they seem to haunt my mind. I always thought that everything happens for a reason, that the mistakes I make, the things I lose, the senseless efforts I once made will have a meaning someday. I still think so,but it's just so damn hard to wait for the day when this unsatisfaction in my heart will fade.
I hate how things are, I hate this wall and I hate how everything got so messed up again. When and why did I lose control? Is it up to me to fix it? I know what I did wrong but I also know the fault isn't entirely mine.
Sunt constienta de faptul ca nu pot sa ma mai pierd ca in trecut, refuz categoric sa ma afund in acel intuneric care parca ma pandeste si acum dintr-un colt asteptand un moment de slabiciune ca sa ma prinda din nou in ghearele lui. And yes, I've always been a drama queen. Despite that, it feels different this time. Ma frustreaza multe lucruri care mi-au scapat de sub control, recunosc ca pierd multe clipe gandindu-ma la trecut si prezent, intrebandu-ma cum va fi viitorul, dar in acelasi timp ma impotrivesc cu incapatanare, nu dau voie acelei stari de dinainte sa ma cuprinda si sa ma faca sa ma pierd din nou. Astazi sunt cu adevarat capabila de a pune lucrurile in balanta, de a simti ca, in ciuda regretelor si nemultumirilor care incearca sa ma demoralizeze, hotararea mea este, de data aceasta, mai puternica.
I do want things to change a bit, I want a different ending, one that doesn't erase every moment that mattered but it feels like there's nothing more I can do and I admitt it's messing with my mind...but..."I won't be broken again, I have to breathe, I can't keep going under..."

Old hopes and dreams

2010-05-13T05:35:00.000-07:00

...Astazi am purtat o conversatie cu o prietena care m-a facut sa imi amintesc de ganduri din trecut, de visuri si sperante de adolescent si, astfel, am simtit nevoia sa rascolesc vechile sentimente si am dat peste un text pe care l-am scris cand aveam 16 ani. Nu mai stiu in ce masura acele ganduri si intrebari imi guverneaza viata, dar era frumos cand eram o visatoare, o romantica incurabila. Poate ca inca sunt, poate ca nu am uitat si nu am pierdut acele visuri, doar le-am ingropat mai adanc in mine, in incercarea de a fi mai realista. Aceeasi dorinta veche si prafuita se afla inca undeva intr-un coltisor al sufletului meu, timida si pierduta, sperand ca, intr-o zi, va putea sa iasa la iveala, sa se reveleze fara temeri. Ramane insa de vazut in ce masura voi putea fi vreodata cu adevarat eu....

"I am someone who is looking for love. Real love. Ridiculous, consuming, inconvenient, 'can´t live without each other' love..." But I don't think that love is here, in this world, in this lifetime....

martie 2006
Între mit şi realitate

• Androginul, suflete pereche ce se întâlnesc şi se reunesc într-un singur spirit, jumătatea perfectă, predestin....Mituri sau realitate?

Avem cu toţii, într-un colţ de lume, neştiut de noi, un suflet rătăcitor, geamăn, pe care ne este sortit să îl întâlnim? Un spirit ca al nostru şi totuşi atât de diferit, jumătatea menită să ne întregească, să ne salveze, să ne înalţe? De-a lungul timpului, marii scriitori au folosit această temă în opere lor, sub diferite forme. Platon, în “Banchetul”, explică iubirea şi formarea acesteia, prezentând “Androginul” precum perfecţiunea primordială, adica două fiinţe unite într-un singur trup şi suflet, având o putere mai mare decât cea a zeilor, fiind considerată ameninţătoare şi despărţită de ei din această cauză. Se spune că, de atunci, oamenii rătăcesc frenetic prin lume, căutându-şi jumătatea, pentru a recâştiga Paradisul şi a se reîntregi.
Deşi nu într-un mod atât de idilic, într-adevăr existenţa noastră este guvernată de această dorinţă, de a găsi o persoană care să ne fie alături mereu, cineva căruia să îi dăruim întreaga noastră bogăţie afectivă interioară. Chiar dacă nu cu toţii recunoaştem că suntem dominaţi de o năzuinţă atât de naivă şi romantică, undeva în străfundul sufletului nostru sălăşluieşte această dorinţă de completare,de a ne găsi perechea, de a atinge idealul, perfecţiunea. Persoanele care depăşesc o anumită vârstă şi nu şi-au găsit încă pe cineva care să le fie alături suferă din această cauză, devin frustraţi, aflându-se într-o continuă căutare, considerând că suferinţa lor se datorează singurătăţii, simţindu-se incompleţi şi nefericiţi. Atunci ne pierdem speranţa, începem să ne întrebăm dacă toate aceste visuri şi mituri au corespondent în realitate, dacă există acest suflet pereche, yin-ul pentru yang-ul nostru, cel/cea pe care îl/o vom întâlni într-un moment imprevizibil şi care ne este destinat/ă dinainte de a ne naşte, sau şi existenţa unei jumătăţi perfecte este din nou o iluzie, o speranţă care ne ţine în viaţă, ne face să luptăm şi să nu renunţăm, la gândul că într-o zi vom trăi această utopie? Dar dacă totul este iluzoriu, suntem şi vom fi mereu într-o lungă aşteptare ce se va prelungi la nesfârşit? Sau, în fapt, scopul ultim al existenţei noastre este chiar iubirea, reîntregirea Androginului? Dacă da, atunci atingem cu toţii acest ţel, ne îndeplinim cu toţii menirea? Găsim persoana aceea cu care să ne împărţim viaţa? Există cupluri, care, după zeci de ani de convieţuire, se iubesc ca în prima zi? Dacă în timp idealul păleşte, reuşim noi oare să înclinăm balanţa înspre partea pozitivă şi să închidem ochii în faţa imperfecţiunilor?
Însă toate aceste gânduri şi întrebări ne derutează şi mai mult, ne fac să realizăm cât suntem de nesemnificativi şi de neştiutori de fapt şi câte mai avem încă de descoperit şi de aflat, realizând că nu cunoaştem nici măcar rostul propriei existenţe. De aceea uneori mă întreb: are rost să punem totul sub lupă, să întrebăm şi să investigăm, sau e mai bine să acceptăm ce primim drept firesc, să ne conformăm şi să simţim fără a trece totul prin filtrul raţiunii?

"I'm feelin' rough, I'm feelin' raw, I'm in the prime of my life"

2010-05-10T09:51:00.000-07:00

-Vienna "is the perfect place to be single. The city is your date.
- You're dating the city?
- Yes, and it's getting serious, I think I'm in love:) "

...Se spune ca lucrurile marunte te pot face cu usurinta fericit, ca anumite momente sunt de nepretuit, ca uneori persoanele de la care te astepti mai putin pot aduce un zambet pe chipul tau.
Ieri am avut o dupa-masa perfecta de mai. A fost una dintre acele zile in care am simtit ca totul in jurul meu se schimba, parca aerul cald si mirosul de liliac mi-au readus aminte de toate lucrurile bune din viata mea, m-au facut sa simt ca nu e primavara doar afara, ci chiar si in sufletul meu.
In trecut eram o fiinta care se temea de schimbare, dar acum ma simt intrigata si profund multumita de ce mi-a adus acest nou inceput. Uneori doar plimbandu-ma prin acest oras realizez pentru a mia oara cat de mult il ador, simt ca nu mi-as dori sa fiu nicaieri altundeva, ca toate eforturile pe care uneori sunt nevoita sa le depun si toate momentele in care ma simt frustrata sunt un pret mic si irelevant pe care trebuie sa il platesc, spre a merita tot ce mi se ofera.
Sometimes it's really hard to put in exact words what I feel, I just know that yesterday, for the umptieth time, I felt unbelievably lucky and happy, wondering when I changed this much.
Obisnuiam sa dau voie oricarui lucru marunt sa ma supere si sa ma afecteze si nu afirm ca am scapat in totalitate de aceasta slabiciune, dar parca acum simt ca nu am mai cazut asa de usor ca inainte, ca reusesc sa controlez ceea ce simt. E greu de explicat cum am ajuns aici, nu pot sa concretizez sentimentele ce ma incearca, daca spun ca o simpla plimbare cu o prietena mi-a generat toate aceste ganduri...totul devine brusc banal si lipsit de importanta. Pentru mine insa zilele si lunile ce au trecut au avut o cu totul alta semnificatie decat ar putea parea din exterior. Ma simt mai puternica, norocoasa si fericita.
As putea sa ma pierd din nou, gandindu-ma la trecut, la visurile pe care le-am lasat in urma, dar de data aceasta refuz sa o fac. Nu afirm ca de acum incolo va fi doar soare si cer senin, ca voi zambi chiar si atunci cand va ploua, ca nu ma voi lasa usor invinsa, afirm doar ca in momentul de fata viata mea ma multumeste aproape total si nu as mai putea sa imi doresc mai mult decat am, pentru ca nimic nu e perfect and sometimes the little flaws are what make us appreciate the beauty of things and people....
In clipele sau zilele in care voi simti ca ma pierd din nou, va fi suficient sa ma plimb (alaturi de propriile ganduri) prin Viena, sa imi amintesc cat de mult si cat de profund ador acest oras si sa realizez ca..."you can't have it all, but you can have a little piece of everything":)

Untitled

2010-05-06T03:47:00.000-07:00

"Don't know where I crossed the line,was it something that I said,or didn't say this time? And I don't know if it's me or you,but I can see the skies are changin' in all the shades of blue..."

...Mi-e imposibil sa explic de ce uneori simt ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca raman fara aer sau fara glas, ca pierd controlul asupra propriei persoane, ca nu mai stiu cine sunt si ce vreau, pentru ca multe lucruri pe care eram atat de sigura devin brusc neclare,confuze si incetosate.
Maybe I was poisoned and insecure again, but maybe I was addicted to the constant mood swings that control my feelings sometimes.
Imi dau seama ca au fost suficiente cateva clipe aparent lipsite de relevanta pentru a-mi declansa frustrari si sentimente adanc ingropate, pentru a reinvia toate fantasmele trecutului, pe care am crezut ca le-am invins. M-am schimbat atat de mult si poate totusi nu m-am schimbat deloc. Am reusit sa controlez vechile ganduri ce in trecut ma distrugeau, nu am putut insa sa le distrug iremediabil. Poate trebuie sa accept temerile mele, sa traiesc cu ele fara sa le mai neg, sa fiu mai rationala si sa imi dau seama cat de lipsite de noima sunt. Uneori ma surprinde propria putere si siguranta care ies la iveala in momentele in care ma astept mai putin, alteori insa ma pierd in cateva secunde, izbucnesc din nimic si nu pot sa mai gandesc sau sa mai simt altceva decat aceeasi veche si profunda nemultumire.
Am avut zile in care am simtit cu adevarat ca am inceput o noua viata, care ma face fericita, ma vindeca de tot ce m-a ranit vreodata, dar ma intriga in acelasi timp si orice ar fi nu am de gand sa renunt la ea. Speram la un nou inceput pe mai multe planuri,dar nu a fost sa fie. I guess chapter 1 is still being written.
However, I will not fall apart the way I used to, something changed inside of me si desi intotdeauna mi-a fost greu sa renunt la ce mi-am dorit si simt ca ma doare ca povestea nu s-a desfasurat cum as fi vrut, astazi nu pot sa mai fiu la fel ca in trecut, sa ma refugiez si sa ma pierd.
I can't lie to myself and everyone around me and say it doesn't hurt, because it does, even more than I thought it would, but I know I can not fall apart this time. I've been really happy in the past few months and nothing can take that away from me, because I love my new life and nothing will change that...
I just have to accept the fact that maybe some things are just never meant to be,no matter how much we wish they were...

A trip down memory lane...

2010-04-22T15:09:00.000-07:00

15.04.2010

There's something about the rain and coldness that always makes me wonder. Today I got some time to myself and as I drank my morning coffee, I felt the sudden urge to open the window and smell the rain...
Poate ca datorita melodiilor pe care le ascultam sau a viselor care ma stapanisera in noaptea precedenta, am inceput sa ma gandesc la trecut, la ce a ramas si ce s-a pierdut. Nu pot sa spun ca am nenumarate regrete, I'd relive every moment that felt so right, but was actually wrong, I never got the answers to all those questions that once disturbed me...Or maybe they were there all along, I just didn't wanna accept them. A part of me knows it doesn't matter anymore, but the other part of me still wants to know how I could've been so wrong in so many ways...
I didn't lose myself,but I lost so many feelings. Multe dintre gandurile pe care le aveam s-au pierdut, dar nenumarate sperante ma stapanesc inca, sunt visuri la care nu vreau sa renunt sub nicio forma si, desi am investit mult si am castigat putin, cred ca as face la fel si acum.
Mi-e dor de multe persoane din viata mea care erau candva acolo atat de des, iar acum s-au pierdut cumva in neant. Stiu ca eu am lasat sa piara anumite sentimente, dar parca intr-o zi am simtit ca am obosit si, involuntar, am inchis cateva usi. Totusi, probabil ca cine spunea ca atunci cand o usa se inchide, o alta se deschide, avea infinita dreptate, pentru ca astazi pot sa afirm ca ma simt cu adevarat multumita, poate chiar fericita. Nu pot insa uneori sa imi controlez anumite ganduri, sa nu ma intreb "ce ar fi fost daca...?", sa nu incerc sa regasesc ce am pierdut, sa nu imi amintesc de clipele dulci-amarui din trecut. Stiu ca am fost intotdeauna un copil stapanit de sentimente paradoxale, ca deseori ma surprindeam chiar si pe mine, uneori fiind puternica in momentele in care ma asteptam cel mai putin, alteori prabusindu-ma cu prea multa usurinta.
Astfel, desi ma gasesc din nou privind trecutul, simt ca, pentru prima data in mult timp, il pot lasa cu adevarat in urma. In putine zile am reusit sa imi cladesc cu adevarat o noua viata la care nu vreau sa renunt si ma simt dornica sa imi urmaresc scopul...

"Was ich denke und empfinde, darf ich nicht sagen.."

2010-04-06T07:30:00.000-07:00

"It's like one of those bad dreams when you can't wake up,looks like you've given up...But I want more."

Ever had one of those dreams when you wanted to run away, but your feet wouldn't move, when you wanted to scream, but no sound came out, when everything you wanted to embrace faded right before you touched it?
Sunt zile in care ma simt exact asa, de parca incerc sa iau aer si nu pot, de parca ma inec si ma sufoc. Si apoi, in loc sa eliberez gandurile ce ma stapanesc, le ingrop adanc in mine pentru ca m-am saturat sa fiu invinovatita si judecata. Problema e ca intotdeauna ies la iveala, profitand de momentele mele de slabiciune, facandu-ma sa izbucnesc cand ma astept mai putin.
Azi ma simt profund satula si enervata de acest sentiment, de multi dintre oamenii din jurul meu, de aceeasi vesnica lupta la care mi s-a spus de nenumarate ori sa renunt. Nu stiu ce sa fac, pentru ca unul dintre conflicte se desfasoara inauntrul meu. Pe de o parte vreau sa fiu in continuare aceeasi persoana, pe de alta parte simt ca nu mai rezist sa platesc pentru greselile altora, sa fiu eu cea rabdatoare, cea intelegatoare, cea care trebuie sa demonstreze de nenumarate ori ca merita incredere, cea care se chinuie sa doboare un zid. Daca ar fi sa ma intorc, sa pun eu un zid? Ce s-ar alege de tot ce imi doresc?
As vrea uneori sa aveti capacitatea sa vedeti direct in sufletul meu, sa nu ma mai judecati, sa nu va mai indoiti, sa nu ma mai puneti sa lupt de una singura. Pentru ca doare. Si nu pot sa spun nimic, deoarece in momentul in care imi revelez frustrarea, simt ca se pierde inainte de a ma putea face inteleasa, iar in final sunt tot eu cea vinovata. E nedrept si gata. Si ar trebui sa pot sa spun ce simt, dar ceva in mine ma opreste, amintirile trecutului ma fac sa paralizez, ma lasa fara voce si fara curaj.
Chiar si cand mi-am facut acest blog si am indraznit sa scriu fara ascunzisuri, sa descriu intocmai ceea ce simt, am intampinat aceleasi intrebari (teoretic) pline de ingrijorare, aceleasi concluzii pripite, aceleasi prejudecati.
....Astazi as vrea sa schimb ceva pentru ca stiu ce imi doresc, dar nu stiu in ce masura pot sa fiu eu cea care ia deciziile corecte. Am obosit, mi-am pierdut obiectivitatea si rabdarea....

Unconditional love?

2010-03-27T07:37:00.000-07:00

"There's no unconditional love,only unconditional need."

Ar trebui sa spun de la inceput ca nu incerc sa ma autocaracterizez, supraapreciez sau sa ma laud prin cele ce urmeaza sa le scriu. Incerc doar sa imi deschid singura ochii, sa imi justific faptele, sa imi caut vina, dar si nevinovatia in acelasi timp.

Am fost intotdeauna genul de persoana care sare in ajutorul tuturor: familie, prieteni sau chiar necunoscuti. It's how I was raised. De ce nu as ajuta pe cineva daca am posibilitatea? De ce sa nu aduc un zambet pe chipul cuiva daca imi sta in puteri sa fac asta? Rareori m-am intrebat cine ar face acelasi lucru pentru mine si desi ma durea sa vad ca nu gaseam multi oameni in jurul meu cand eu eram persoana care striga dupa ajutor,acest lucru nu m-a facut sa ma schimb sau sa renunt.
De nenumarate ori, insa, am renuntat la dorintele proprii pentru cei din jurul meu, mai ales pentru persoanele la care tin. Consider ca atunci cand iubesti pe cineva, ii esti alaturi la bine si la rau, faci sacrificii in numele persoanei respective si poti ajunge, poate, chiar sa uiti de tine. Daca atunci cand gresesti cei care afirma ca te iubesc nu iti sunt alaturi, atunci cine va fi? Dar ce se intampla cand, incercand sa repari greselile altcuiva, ajungi sa te pierzi pe tine? Nu ma refer aici deloc la faptul ca cineva a profitat de disponibilitatea mea, ma refer la remuscarile care ma chinuie pentru ca, ajutand o persoana de langa mine, am ajuns sa fiu eu cea care greseste, sa fiu pusa in situatii in care nu credeam ca voi ajunge vreodata, sa ma simt responsabila pentru o fapta care pana acum imi parea de neiertat, in ciuda faptului ca nu eu am savarsit-o. A fost de ajuns sa fiu acolo, sa fiu putin mai mult decat un privitor, sa nu incerc sa impiedic ce urma sa se intample.
Nu regret ca am fost acolo, greseala trebuia reparata si nu cred ca am fi putut gasi o alta cale, dar simt ca nu vreau sa mai fiu pusa vreodata in aceeasi situatie, simt ca s-a intrecut o oarecare limita pentru ca am fost mult prea dispusa de a-i ajuta pe cei din jur,fara sa ma intreb ce repercursiuni ar avea acest fapt asupra mea.
Nu stiu de ce ma gasesc atat de des in situatii in care ma invinovatesc pentru greselile altora, ma stresez si ma consum inutil pentru cel mai nesemnificativ detaliu, ma simt responsabila pentru tot ce se intampla in jurul meu si incerc sa remediez orice situatie sau conflict, desi nu ma priveste direct. Uneori simt ca am obosit sa mai fiu la mijloc, sa stabilesc puntea de legatura intre diverse persoane, sa ma impart in mii de bucati, ca sa fiu acolo pentru fiecare si, mai mult, ma intreb ce anume m-a determinat sa fiu asa. Nu vreau sa imi schimb felul de a fi, m-as pierde complet daca as incepe sa intorc spatele celor pe care ii iubesc, dar uneori doare ca ma gasesc prea des in aceeasi situatie si mai ales....doare ca trebuie sa inteleg de ce uneori ma trezesc singura, ajungand sa ii justific pe cei care ar trebui sa fie acolo, sa le gasesc si sa le tolerez motivele, ignorand faptul ca egoismul ne guverneaza viata...

It's amazing all that you can do:)

2010-03-23T12:05:00.000-07:00

An inspirational song for all those of you who have walked in my shoes:) For each person that has ever felt tiny and insignificant, uncapable, useless or afraid. For every time you felt you are losing a dream or a fight, for every time you felt you've disappointed yourself and everyone around you, for every time you felt you can't carry on, for every time you felt you're suffocating, for every time you felt you wanted to run away. Nothing can stop you from being who you are, the power of going on lies within each and every one of you.... Just keep on fighting, no matter what.
Someone I care about once told me: "hope is for sissies":) So don't complain, don't hope, don't wait...miracles don't happen,you have to fight for it.

It's Amazing Songtext

Do it now
You know who you are
You feel it in your heart
And you're burnin' and wishin'

At first, wait, won't get it on a plate
You're gonna have to work for it harder and harder
And I know, 'cause I've been there before
Knockin' on the doors with rejection (rejection)
And you'll see, 'cause if it's meant to be
Nothing can compare to deserving your dream

[Chorus]
It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

Patience now, frustration's in the air
And people who don't care
Well it's gonna get you down
And you'll fall (fall)
Yes, you will hit a wall
But get back up on your feet
And you'll be stronger and smarter

And I know, 'cause I've been there before
Knockin' down the doors, won't take no for an answer
And you'll see, 'cause if it's meant to be
Nothing can compare to deserving your dream

[Chorus]
It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

Ooo-ooo-ooo

[auto-tuned voice]
Don't be embarrassed, don't be afraid
Too many dreams slip away
It's your determination and using your gift
Everybody has a gift

Never give up, never let it die
Trust your instincts and most importantly
You've got nothing to lose
So just go for it

[Chorus]
It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

I will always miss you

2010-03-23T09:07:00.000-07:00

In ultimele saptamani mi-ai bantuit visele mai mult decat de obicei, m-am trezit deseori cu sentimentul sufocant pe care l-am avut atunci, cu acea durere apasatoare in piept, cu ochii in lacrimi. Imi apareai ca inainte, cu acelasi zambet si aceleasi preocupari, uneori pareai atat de real, alteori stiam chiar si in vis ca nu mai esti langa noi.
Poate din exterior pare ceva firesc faptul ca te-am pierdut,nu as fi avut ce sa fac sa impiedic plecarea ta si am stiut dintotdeauna ce avea sa se intample intr-o zi. Dar cum putea sufletul meu de copil sa accepte ca nu va mai avea unde sa se refugieze, nu va mai regasi aceeasi caldura, aceeasi iubire neconditionata? O parte din mine refuza si acum sa constientizeze faptul ca acea perioada din viata mea s-a terminat, parca inca astept vacantele in care fugeam cu entuziasm si nerabdare la voi, parca inca imi doresc sa te aud dojenindu-ma, privindu-ma dezaprobator, dar cu dragoste si blandete in acelasi timp.
Cred ca putini copii au avut norocul de a avea un bunic cum am avut eu, un om de care nu aveai cum sa nu te atasezi, deschis, iubitor, tolerant, capabil de a-si pastra zambetul in ciuda tuturor lucrurilor prin care a trecut. Sunt recunoscatoare si ma bucur ca te-am avut in viata mea atat de mult, pretuiesc amintirile pe care le am, copilaria mea nu ar fi avut acelasi farmec fara voi....
A trecut aproape jumatate de an de cand totul s-a terminat, 6 luni in care m-am inchis in mine, am refuzat sa constientizez pierderile din viata mea, m-am ratacit in intuneric, simtind cumva ca ii dezamagisem pe toti oamenii care ma iubesc,inclusiv pe tine. De aceea acum cand cred ca in sfarsit pot sa incep o alta etapa, sa o iau pe un alt drum, cand ma simt cu adevarat multumita, optimista si puternica, sper ca, de acolo de unde esti, you're proud of me.
Lunile au trecut si am lasat multe in urma, incerc sa devin persoana care imi doresc sa fiu, dar in ciuda trecerii zilelor imi lipsesti tot mai mult.
I will always love you and I will always miss you

I'm not looking back anymore...

2010-03-19T15:51:00.000-07:00

"Wie weit hab ich mich von mir selbst entfernen lassen! Durch meine Sehnsucht,die eine große Luftblase in meinem Kopf gebildet hat.Aber jetzt bin ich wieder da. Sehe meine Furcht,meine Zweifel. (...) Das Leben beginnt mein Abenteuer zu werden. Meines! Ich befinde mich auf den Weg- weiß nicht,wohin er führen wird."
"Cat de tare m-am indepartat de propria persoana...Prin dor si dorinta. Dar acum sunt din nou aici, imi vad temerile si frustrarea. (...) Viata incepe sa devina aventura mea! A mea! Ma gasesc pe un drum care nu stiu unde ma va conduce."

...Imi amintesc cand, in urma cu putini ani, intr-un inceput de toamna o prietena de a mea mi-a facut aceasta poza. Imi place foarte mult pentru ca mi se pare ca in ochii mei se citeste sentimentul care ma stapanea: speranta. Anumite lucruri s-au schimbat de atunci, timpul a trecut si, pe nesimtite, am crescut, am pierdut multe si cam castigat poate la fel de multe. Ideea e ca ma gaseam atunci incercand sa o iau oarecum de la capat, ma schimbasem destul de mult, incercam sa las in urma o fetita timida si speriata, care credea ca, daca cei din jur o vor aproba si aclama, va reusi sa faca si ea acelasi lucru. De fiecare data cand privesc aceasta poza imi amintesc optimismul care m-a insotit la inceputul acelui anotimp, dar care, fragil fiind, m-a parasit destul de repede, incapabil sa supravietuiasca celor care au urmat.
However, acest text nu este o reintoarcere in trecut, nu incerc sa imi plang de mila sau sa imi justific felul de a fi. Pur si simplu simt ca astazi ma gasesc stapanita de aceleasi sentimente de atunci: speranta si optimism. Am incredere, insa, ca de data aceasta nu vor mai fi la fel de fragile. Cred si sper ca in ochii mei se citeste aceeasi hotarare, careia nu ii voi mai permite sa se lase infranta cu atata usurinta.
Vreau sa privesc doar inainte, simt cum treptat las in urma tot ce a fost gresit in trecut, fara sa uit insa de unde am plecat, de oamenii pe care ii iubesc, de momentele care m-au facut cine sunt astazi. Sunt constienta de faptul ca ne invartim cu totii in acelasi cerc si ca, desi acum este primavara, candva toamna va reveni, luand cu ea soarele si florile si aducand din nou aceeasi ploaie rece si distrugatoare. Singura diferenta e ca de data aceasta nu ma voi mai intreba cand voi pierde ce am, nu ma voi mai teme de ceea ce urmeaza, voi incerca sa traiesc aici si acum, sa lupt fara sa ma pierd, sa spun ceea ce simt fara sa ma tem de consecinte, sa fiu eu indiferent daca cei din jur sunt de acord sau nu.
Nu mai vreau sa simt ca nu sunt de ajuns nici pentru mine,nici pentru voi. Nu vreau sa mai ofer explicatii, sa simt ca sunt singura careia ii pasa, sa fac eforturi a caror roade sa nu le pot culege niciodata. Nu vreau sa mai intampin raceala din partea celor carora le ofer doar afectiune, nu mai vreau sa fiu singura care lupta si nu mai vreau sa ma invinuiesc pentru tot ce se intampla. Imi voi asuma responsabilitatea faptelor, dar in acelasi timp voi fi si capabila de a privi in jurul meu.
Nu afirm ca voi fi doar vesela, optimista si plina de speranta de acum incolo. Afirm doar ca voi fi mai puternica.

"The burning desire to live and roam free...it shines in the dark and it grows within me..."

2010-03-14T09:19:00.000-07:00

"Ich will leben,einfach so: tanzen,rennen, einen Baum umarmen, ins Meer springen, mich im Sand vergraben oder den Vögeln zuhören."

In ultimele zile ma gasesc bantuita de o dorinta care statea ascunsa in intuneric, prea timida ca sa iasa la iveala, sa imi ceara ceva ce nu ii pot oferi acum.
Simt cu intensitate ca imi doresc sa plec. Pur si simplu sa plec. Nu as putea sa spun concret unde, dar de indata ce inchid ochii, imaginatia mea contureaza un loc frumos, indepartat, ireal, pustiu, un loc unde nicio grija nu ma poate ajunge, niciun gand nu mai are aceeasi importanta, nimic nu ma mai poate rani. Imi doresc pur si simplu sa evadez, chiar daca doar pentru cateva clipe, sa absorb cu lacomie un peisaj frumos, sa il las sa imi invadeze sufletul si mintea, sa cicatrizeze rani vechi.
Imi amintesc astfel de o escapada din trecut, de un loc aparent nesemnificativ, dar care pentru moment a avut un efect binefacator asupra mea. Imi amintesc de o dupa-masa de vara, cand m-am lasat convinsa sa plec pentru cateva ore, sa scap pur si simplu din cotidian, chiar daca doar pentru scurt timp. Daca as descrie concret unde am fost si ce am facut, poate nu ar avea niciun sens, o relatare obiectiva a acelei zile nu ar putea sa redea sentimentele care m-au stapanit. M-am simtit pur si simplu libera pentru cateva momente. Ceva in jurul meu m-a umplut de optimism, a avut darul de a ma face sa uit de trecut sau viitor, de a ma convinge sa traiesc doar in prezent, sa ma simt libera si ...de ce nu? ..fericita.
Au mai fost multe momente in viata mea in care am simtit pur si simplu ca un peisaj frumos are un efect linistitor, chiar vindecator asupra mea, dar parca acea dupa masa mi s-a intiparit cel mai bine in minte si astazi ma regasesc dorindu-mi sa ma reintorc, sa fiu libera si fericita pentru cateva ore, sa uit de tot ce m-a ranit vreodata....

I don't wanna be anything other than me...

2010-03-12T00:20:00.000-08:00

"Im Moment bin ich total zu.Aber es tut weh" ("In momentul de fata sufletul meu este complet inchis. Si doare")

Oamenii din jur au incercat mereu sa ma schimbe, sa ma faca ceva ce nu am vrut sa fiu, teoretic pentru binele meu. Dar "binele" este un termen atat de relativ! Nu ar trebui sa fiu lasata sa aleg singura ce cred eu ca este corect? Nu ar trebui sa fiu lasata sa invat sau nu din propriile greseli si experiente? Nu mai vreau sa oscilez, sa fiu impinsa dintr-un loc in altul, sa aud reprosuri, oricat ar fi ele de "bine" intentionate.
Obisnuiam sa fiu o persoana disponibila, deschisa, sa raspund strigatelor de ajutor, indiferent din partea cui veneau. Nu am avut niciodata pretentia ca cei din jur sa imi raspunda la fel, dar recunosc ca deseori eram dezamagita cand ma gaseam singura in momente in care eu eram intotdeauna stalpul de sprijin al multor persoane. Am ajuns astfel sa incerc sa fac diferenta intre persoanele care merita atentia mea si cele care nu. Cu siguranta ca nu am reusit sa ma schimb sau sa intorc spatele tuturor, dar am incercat sa nu mai fiu la fel de disponibila, vazand ca acest lucru ma raneste. Se pare insa ca tot ceea ce fac este interpretat gresit, ca ne invartim cu totii in aceleasi cercuri si, in mod inevitabil, exista anumite reguli care trebuie respectate. Nu voiam sa fiu prinsa intr-un joc, sa aplic strategii, dar aparent nu am de ales. Am fost prea idealista sa cred ca in lumea de azi voi putea fi asa cum sunt eu,fara sa ma ascund... se pare ca mi se impune sa port o masca. Simt doar ca, treptat, imi intorc spatele tot mai mult, inchid o usa care inainte era deschisa complet. Nu voi deveni altcineva, dar nici nu-mi voi mai revela oricui felul de a fi....

Chapter 1?

2010-03-08T14:22:00.000-08:00

"So what if it hurts me?
So what if I break down?
So what if this wolrd just throws me off the edge
My feet run out of ground?
I gotta find my place
I wanna hear my sound
Don't care about all the pain in front of me
Cause I just want to be happy.."

Somehow I find myself feeling incredibly lost again. Zilele trec,din nou,pe langa mine si simt doar ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca inlauntrul meu se lupta constant deznadejdea si ambitia, incerc sa perseverez si parca totusi nimic din ceea ce fac nu pare a fi suficient. Nu sper la un triumf fara lupta, nu astept un miracol divin, ma intreb doar daca eforturile pe care le fac acum vor fi suficiente...
Visez la un nou inceput, pe mai multe planuri, dar nu stiu daca va fi posibil.
I've finally given up on a ghost that has inexplicably haunted and confused me for so long and I will never understand why. We never had a closure, or maybe we had too many...
Everything I've left behind seems now meaningless, I'm moving forward and I don't know which way it's gonna go this time. All I know is that you make me smile. Does anything else matter?
I am afraid to anticipate, to create enormous expectations, this time I just want to take things the way they are, live in the moment. Fear will probably never leave my side, but I know how to live with it and I'm hoping that things will change, slowly,but surely.
Sunt constienta ca nimic nu e simplu, vreau sa vindec rana pe care mi-a lasat-o esecul din trecut, nu sunt dispusa sa ingrop din nou un vis, de aceea sunt astazi atat de plina de speranta, dar speriata in acelasi timp. Imi doresc cu adevarat sa las in urma intunericul care m-a stapanit prea multa vreme si stiu ca am facut deja un pas in fata,ca am inceput un nou capitol si sper ca, o data cu aceasta schimbare, sa pot lupta si pentru scopul pe care imi doresc de atat de mult timp sa il ating...

Am I greedy? A fost o perioada in care am simtit ca am pierdut atat de mult si imi doresc acum sa indrept tot ce a fost atunci gresit. Vreau poate sa obtin prea multe dintr-o data? I don't know anymore, all I know is that somehow I feel it's time for me to achieve what I've been wanting to achieve and I am willing to pay the price, to make the efforts. I don't care if I'll get hurt, I just want to be happy first...

Hopefulness

2010-02-19T10:36:00.000-08:00

"If being crazy means living life as if it matters, then I don't mind being completely insane. "

I loved the weather today. When I opened my eyes and looked out the window, it was there: the sun was shining, announcing his comeback,as well as mine:)
Spring always had a healing power over me, used to fulfill me with hope and inner strength and I'm keeping my fingers crossed that somehow, with "it's help", I'll leave this mess behind. I've been stuck in a darkness for a while and I know I should fight more,be determined and make rational choices. But I sometimes seem to leave the guard down. I'm too stubborn, I hate making concessions, I know what I want and I can't accept that some things (or dreams) are unattainable.
However,this time, as the entire nature is coming back to life, so will I, slowly,but surely. I've closed a few doors, stopped having expectations from people that used to mean so much in my life, I've turned around and I'm looking forward to reaching my goals. There's no stopping me this time:)
I will not be poisoned again and I will certainly not lose my temper. The pathology is out of my life.
I will never forget you,but I know you're in a painless place and the love I have for you will not fade in time, it will grow stronger, helping me follow your steps, be the person that you were: kind,loving and giving.
I will not be self sufficient, I will not give up and I will never allow someone to change me. I won't care if I will be judged, misunderstood or criticised.
It's always easy to jump to conclusions, form opinions based on superficial facts, but it takes time to really know a person, to understand his\her dreams,opinions, hopes and disappointments.
If some people will take the easy way, judge me before trying to understand, then they are not worth being in my life, because:

"...Maybe some women aren't meant to be tamed,maybe they need to run free until they find someone just as wild to run with.."

"Somehow I have untied myself from the pain..."

2010-02-06T10:24:00.001-08:00

"...was I just addicted to the pain? The pain of wanting someone so unattainable, the exquisite pain..."

Mi se pare incredibil ca am ajuns in sfarsit aici. Ma doare si ma bucura in acelasi timp faptul ca am putut sa te privesc atat de rece, sa nu ma mai las tulburata de ochii tai, sa iti intorc spatele cu atata usurinta. Au fost atatea clipe in care am luptat cu mine insami, atatea zile in care te strigam si nu ma auzeai, in care te cautam si nu erai niciodata acolo si candva,cumva, m-am saturat si am pus capat.
As minti daca as afirma ca nu m-a tulburat in niciun fel sa te revad, dar simt cu atata intensitate ca am plecat de tot de data aceasta, ca nu te mai vreau in viata mea sub nicio forma, ca nu mai vreau sa trec de la o stare la alta, sa ma las atat de usor ranita de cuvinte simple, care pentru tine nu au avut niciodata aceeasi insemnatate ca si pentru mine. Astazi am reusit sa intelg multe lucruri, sa accept ca nu m-ai vrut niciodata asa cum am crezut eu, sa nu mai simt ca ma dor si ma ranesc profund explicatiile tale insuficiente, sa nu mai caut raspunsuri,in speranta ca ma vor vindeca. Nu. M-am vindecat singura. Recunosc ca ma ajuta anumiti factori externi, dar decisiv a fost momentul in care m-am hotarat cu adevarat ca NU TE MAI VREAU si astfel am reusit,incet dar sigur, sa ma indepartez de tot ce as fi vrut sa insemni in viata mea. Nu ma mai simt otravita,nu iti voi mai permite nicicand sa ma derutezi, nu ma voi mai pierde in privirea ta.
We're done. I'm happy.

"Trecutul nostru inceteaza atat de repede sa ne apartina,pentru a lua infatisare de poveste, de ceva ce nu mai priveste pe nimeni."

Like the deserts miss the rain...

2010-01-29T13:17:00.000-08:00

I feel deserted, empty and so far away from everything and every one.
Stiu ca am inchis o usa si ma doare, dar nu mai simt pe nimeni atat de aproape de sufletul meu, nu mai simt, ca inainte, aceeasi apropiere, aceeasi intensitate. Si ma doare. Asta inseamna ca m-am schimbat? Ca am renuntat? Ca m-am intors eu? Sau ca ati plecat voi?
In seara aceasta cineva mi-a pus o intrebare si am simtit ca ma loveste puternic, raspunsul imi statea pe buze si nu puteam sa il rostesc, am ridicat confuza din umeri, crezand ca daca nu o spun cu voce tare,nu e adevarat. Dar pana la urma am recunoscut..si am simtit ca ma prabusesc. Asa e. Nu mai simt in jurul meu decat frig. Raceala.Intuneric. Gheata. Departare. Singuratate. I'm here again. Will I leave again? Or do I need to grow up, move on and embrace reality?

I miss everything...everything....

Coldness

2010-01-27T15:22:00.000-08:00

Nu imi place deloc frigul, dar uneori ma gasesc dorind sa il las sa imi patrunda in suflet, de parca ar avea capacitatea de a ma trezi oarecum la realitate.
Astfel, seara trecuta am simtit brusc nevoia sa deschid fereastra si sa privesc luna, in ciuda gerului de afara. Am stat cateva clipe asa, ascultand linistea taioasa si savurand,oarecum,frigul, care parca are ceva ce ma pune intotdeauna pe ganduri, ma face sa imi repet in minte aceleasi fraze lipsite de sens, sa simt o senzatie parca nepamanteana,un soi de multumire amestecata cu durere.
Luna era singura pe cer in acea seara, parca dorind sa isi marcheze teritoriul, sa demonstreze ca ea este cea care dainuie, oricat de stralucitoare ar putea sa para stelele uneori. Stateam si o priveam in tacere, gandindu-ma mereu la trecut, dar de asemenea si la tot ce ma inconjoara zi de zi, simtind frigul taios si oarecum totusi asteptand sa ma reintorc la caldura. M-am gandit atunci cum suntem noi oamenii, cum cautam intotdeauna ceva ce ne face rau, cum parca ne aruncam uneori in valuri, fara sa ne gandim la consecinte, nu renutam la lucruri (vicii sau persoane) care ne dauneaza sub o forma sau alta si ne asumam de nenumarate ori aceleasi riscuri. Am inceput sa ma intreb de ce ne supunem acelorasi eforturi fara finalitate, gandindu-ma ca exista, poate, doua categorii de oameni: cele care nu renunta nicicand a spera si cele dependente de durere. Nu stiu insa unde ma incadrez, s-ar putea spune ca nu imi place sa renunt usor, sa pierd sau sa las in urma ceva ce imi face rau la infinit? Sau sunt genul de persoana care cauta intotdeauna provocari, momente dulci-amarui, oscilari intre bine si rau,extaz si durere?
Sunt convinsa ca un drum fara obstacole m-ar plictisi, dar in momentul de fata simt ca vreau cu adevarat sa scap din acelasi cerc in care ma invart de prea mult timp, sa nu mai cred ca lucrurile se vor schimba, sa nu mai oscilez si sper ca primavara imi va aduce,cu adevarat, un nou inceput pentru ca, de data aceasta un esec ar fi de nesuportat...
Imi sta doar mie in puteri sa schimb ceva? Da, mi s-a mai spus de nenumarate ori acest lucru, dar cred ca cea mai grea lupta este cea pe care o duci cu tine insuti....

You'll always be a part of me

2010-01-23T13:26:00.000-08:00

To C.
Simt cum ma bantuie din nou aceeasi dorinta veche,prafuita, timida,speriata poate de schimbarile prin care a trecut... Pot sa spun ca timpul mi-a modificat multe visuri sau idei, dar ceea ce intotdeauna mi-am dorit a ramas acolo, s-a retras pe moment, dar in cele mai intunecate momente ale mele,revine sa imi aminteasca de o iluzie, de un scop pe care imi doresc cu orice pret sa il ating. Nu as vrea sa dau glas acestui vis si poate nu o voi face niciodata, dar stiu ca l-am tinut in palma candva, si l-am lasat sa se degradeze, sa se distruga si am ajuns din nou de unde am pornit. Din pacate uneori nu e suficient sa ne imaginam ce vrem sa obtinem, unele lucruri pot fi demne de apreciat in teorie,atunci cand sunt inca abstracte,nematerializate. Dar cand ce aveam a devenit concret, simteam un gol imens,o lipsa, imi dadeam seama ca rational obtinusem ce am vrut, eram aproape de perfectiunea imposibil de atins, dar nu o simteam. Da, aveam si adoram siguranta pe care mi-o dadeai, dar ceva era atat de gresit,de imposibil de reparat, iubeam ideea de noi,dar nu te iubeam pe tine suficient de mult. Suna crud,dar nu imi statea in puteri sa controlez acest sentiment de vid care ma chinuia, m-am urat atata timp pentru ca nu puteam sa apreciez ce era intre noi, sa fiu pentru tine asa cum ai fi meritat. A trecut atat de mult timp si astazi ma gandesc din nou la noi,la ce a fost, la imensa bogatie afectiva de care dispuneai si pe care voiai sa o impartasesti cu mine,dar eu (din motive inca necunoscute mie) nu puteam sa o primesc. M-am mintit pe mine insami,pe tine, pe toti cei din jur luni intregi ca totul era si in esenta,la fel ca in aparenta:ideal si frumos, ca luptam sa indepartez barierele puse de distanta fizica, dar de fapt luptam doar cu mine insami, cu raceala din sufletul meu. Nu stiu si nu pot sa imi explic in totalitate ce se intampla cu mine atunci, daca imi lipseau artificiile sau entuziasmul, sau pur si simplu nu eram capabila sa indepartez ceata din jurul meu, dar ma gasesc amintindu-mi ca erai exact ce imi doream,dar nu puteam sa simt acest lucru. Acum,cand sunt bantuita de pendularile constante de durere si fericire cauzate de alte persoane (care nu au meritat nicicand atentia de care pe tine te-am privat, pentru a le-o oferi) tanjesc din nou dupa aceeasi siguranta si mi se pare ironic cum noi oamenii dorim intotdeauna exact ce nu avem. In acelasi timp,insa, sunt constienta ca nu voi putea nicicand sa inlocuiesc acel gol, sa il fac sa dispara cumva, in neant, ca sa pot sa fiu pentru tine ceea ce ai fost tu pentru mine. Nu te merit. Si abia acum imi dau seama ca ne invartim cu totii in acelasi cerc: I broke a heart,my heart was broken.
As putea lupta pentru noi contra timpului,contra distantei, contra societatii si contra oricui...dar nu contra mea. Vreau sa te vreau, ca sa nu mai fiu otravita, nelinistita,dar din pacate nu pot controla acest lucru.
Cu toate acestea,in ciuda anilor care au trecut te am inca in viata mea si nici nu as vrea sa pleci, pretuiesc momentele in care vorbim ca si cum nimic nu ne-ar fi ranit vreodata, dar simt ca nu vom fi niciodata mai mult de atat: doua suflete separate de timp si spatiu. Sper sa ma ierti (desi mereu zici ca ai facut-o,stiu ca sufletul tau imi reproseaza ca nu am putut fi la fel de puternica si curajoasa cum ai fost tu), sa iti gasesti fericirea si sa stii ca our bond really is unbreakable,no matter what....

(Ca sa nu creez confuzii -cum mi-a zis o data cineva- precizez ca acest text nu are nicio legatura cu "Im Moment bin ich total zu..." "You're poison running trough my veins", "Unforgivable", s.a.m.d.)

I love this city...

2010-01-18T09:52:00.000-08:00

Cred ca as putea sa spun ca am avut o zi buna, ca astazi am observat si soarele ce se ascundea timid in spatele norilor. Mi-am amintit de lucruri pe care ar trebui sa le constientizez zilnic si pentru care sa fiu recunoscatoare in fiecare minut al vietii mele.
Ironic cum pot sa trec de la o stare la alta, sa ma simt atat de norocoasa pentru cateva clipe si atat de pierduta in urmatoarele...
Mi-am inceput ziua destul de bine, cu o combinatie multumitoare de fericire si nostalgie. Mai concret:plimbandu-ma prin orasul in care locuiesc (cu jumatate de "norma", deoarece niciodata nu stau suficient de mult incat sa ma simt ca acasa), admirand pentru a mia oara cladirile care ma inconjoara si realizand ceva ce deja stiu,dar nu recunosc prea des: sunt norocoasa, chiar daca in adancul sufletului simt ca nu merit acest lucru (nu e vorba de autocompatimire, dar am esuat in a rasplati persoanele care imi ofera aceste avantaje).
Nu cred ca ar putea sa existe in niciun colt din lumea aceasta mare o persoana (oricat de rece, sceptica sau cinica) a carei suflet sa ramana impietrit si neimpresionat de Viena. Iubesc tot ce inseamna acest oras, faptul ca imbina trecutul cu prezentul in cel mai minunat mod, ca are ceva pentru fiecare dintre noi, ca aici orice pasiune isi gaseste corespondentul. As putea sa ma plimb ore intregi si sa nu ma plictisesc, am admirat de nenumarate ori primaria Vienei (pe care,personal,o consider cea mai frumoasa cladire vazuta vreodata), bisericile si muzeele si stiu ca nu am descoperit nici cea mai mica parte din toate minunatiile acestui oras si regret ca uneori timpul sau alte preocupari banale ma impiedica sa fiu pur si simplu....un turist sau vizitator avand un singur scop: de a patrunde in cele mai ascunse,dar si in cele mai importante, cotloane ale acestui loc.
Plimbandu-ma deci si admirand strazile si cladirile care au ajuns sa imi fie atat de dragi, mi-am dat seama cat de recunoscatoare sunt ca pot sa locuiesc aici, dar in acelasi timp am simtit si mai intens ca acum,mai mult ca niciodata, trebuie sa depun eforturi pentru a merita ceea ce deja am primit si urmeaza sa primesc in continuare.

Completely lost

2010-01-17T13:04:00.000-08:00

"We can pray for sunny weather,but that won't stop the rain..."

Se pare ca stresul ma prinde din urma,ca incep din nou sa ma simt complet pierduta, dar incapabila in acelasi timp. Nu pot sa fac fata unei noi pierderi, dar in fiecare zi simt ca nu lupt suficient, ca intotdeauna aman sa fac mai mult decat am facut data trecuta, ca atunci cand incerc sa ma concentrez imi zboara gandul in alta parte si ma mustra constiinta si simt ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca lupt cu mine insami, ca nu voi ajunge nicicand acolo unde vreau. Am incercat sa suport lovitura primita mult mai bine decat credeam, am ingropat adanc in mine sentimentele care ma chinuie de fiecare data cand ma gandesc unde ma aflu acum, dar deseori nu le pot ascunde si ies la iveala, parca dorind sa ma doboare. Poate ar fi trebuit sa devin mai ambitioasa, simt ca vreau sa fiu hotarata si puternica, dar temerile nu imi dau pace zi de zi.
Nu pot sa exprim in cuvinte ce am simtit, parca totul in jurul meu doare mai nou, am pierdut atat de mult si am castigat atat de putin. I-am dezamagit pe toti cei care ma iubesc si inclusiv pe mine si imi pare ca, treptat, am dat voie factorilor externi sa ma schimbe, am inceput sa ma indepartez, sa nu mai bat la usi de mult inchise, sa nu mai lupt pentru sentimente pierdute si regretate.
Din nou,simt ca sunt pierduta intr-un paradox:totul pare la fel,si totusi atat de diferit. Am renuntat la multe si totusi vreau aceleasi lucruri.
Nu mai suport sa simt zi de zi acelasi gol in stomac, aceeasi nemultumire profunda, pe care o alung pentru cateva clipe, atunci cand permit distractiilor de moment sa ma fure. Vreau sa ma simt fericita pana in adancul sufletului, sa afisez un zambet 100% sincer si deloc fragil....

My battle,all over again

2010-01-15T09:04:00.000-08:00

"Better a constant battlefield than being the loser every time." (by Alexandra Kaschuta)

And this is exactly what this is:me,starting the fight all over again. But this time I won't lose.

....Am ajuns in punctul in care, inevitabil, aveai sa ma impingi pana la urma. Nu vreau sa ma mai intorc si sper sa nici nu ma mai las vreodata prada impulsurilor de moment, sa nu mai dau voie amagirilor sa ma prinda in ghearele lor nemiloase. Recunosc ca uneori sunt prea dramatica sau traiesc la prea mare intensitate anumite sentimente, dar refuz categoric sa ma mai invinovatesc pentru tot ce a insemnat povestea aceasta in viata mea si pentru mine ca persoana. Nu regret nimic din ce am facut,nu sunt eu cea care a gresit, am fost si voi fi intotdeauna la fel, dar nu in ceea ce te priveste.
Cred cu tarie ca de data aceasta am inchis o usa pe care nu te voi mai lasa sa o deschizi, prefer sa lupt cu mine insami pentru ca stiu ca va merita. Poate nu trebuia sa interpretez anumite lucruri in modul in care am facut-o, poate nu trebuia sa ma deschid asa de usor, sau sa imi revelez vulnerabilitatea, dar asa am fost mereu si nu cred ca ma voi schimba vreodata, sau cel putin nu accept ideea ca cineva nedemn imi va modifica structura interioara. Ma gasesc, deci, citand-o din nou pe Margrett (un personaj din cartea mea de suflet): "Nu vreau sa mai sufar,pentru ca o alta persoana imi cauzeaza durere. Voi fi alaturi de mine. Imi voi apara gradina, pe care am ingrijit-o cu atat de mult efort in ultimii ani. Voi fi deschisa, daca voi simti acelasi lucru din partea celuilat, dar ma voi inchide cand ma voi simti neindreptatita. In momentul de fata sufletul meu este complet inchis. Si doare."
Nu ma gasesc des spunand asta, dar: am incredere in mine. Nu stiu ce ma asteapta, nu vreau sa ma izbesc din nou de realitate, nu sper ca de maine va fi soare si cer senin, stiu ca urmeaza clipe grele, ca am nevoie ca ambitia sa imi fie un aliat in lunile ce urmeaza, dar vreau si simt ca pot fi mai puternica de data aceasta.
Si daca am sa ma intorc acolo unde amintirea ta e vie, unde esti peste tot si nu pot sa ma ascund, sper ca gandurile si hotararea luata in ultimele zile sa ma insoteasca, sa pot fi atat de puternica si rece cum mi-am promis.
Poate intr-adevar unele lucruri se intampla doar in mintea mea, poate imaginatia imi joaca feste cateodata, asa ca de ce sa dau voie factorilor externi sa ma raneasca inca o data?

"Im Moment bin ich total zu.Aber es tut weh."

2010-01-13T14:53:00.000-08:00

"We're so over,we need a new word for over."

And I mean it this time. You don't need to push me away again, because this time I'm leaving on my own. I'm gone. I don't want you in my life anymore. You are toxic. And you've poisoned me enough,I can't take it. I don't want you in my life at all, I don't want to talk to you, I don't want to hear from you, I don't want to see you, I just want you to leave me alone, stop confusing me, stop hurting me. This was the last time I allowed you to make me believe in you. Guess I needed the final punch.
Out of my life, my mind, my heart, my thoughts! Do what you what, I will never support you again, I will never be the only one who believes in you again. Stop haunting me, I'm done with you,with us,with this story.
I'm so angry, I can't even write the way I always do, I just feel like I'm flooded with emotions, with all the feelings I had to hide inside of me for so long and now I know that I CAN NOT TAKE IT ANYMORE.
I hate that I'm so stubborn and I never want to give up on something I really want, but you have pushed my limit for so many times...I've always hoped you'd come back, and everything that was wrong would be right, but this is not a fairytale and my hopefulness is costing me too much.

Out of my life, I hate you!

(if you think what I wrote is too emo or depressing..DON'T READ IT...and don't judge,that's the easy way)

Looking forward to spring....

2010-01-12T06:25:00.001-08:00

I can't and don't want to be like this anymore. Poate uneori nu pot sa imi reprim o izbucnire, sunt prea multe lucruri pe care mi le doresc, prea multe sentimente adunate de-a lungul timpului (din care putine au avut corespondent in realitate), cateva esecuri si multa nemultumire, de aceea imi e greu sa ma abtin cateodata.
Dar nu vreau sa fiu catalogata ca fiind trista sau nerecunoscatoare. Da, sunt anumite goluri in sufletul meu pe care inca nimeni nu a reusit sa le umple, multe pe care persoane la care am tinut le-au lasat in urma lor la plecare, dorinte si visuri neimplinite, dar refuz sa renunt, sa ma schimb sau sa ma pierd.
Intotdeauna am fost o optimista care a purtat masca unei pesimiste. Ma temeam ca un esec ma va lua prin surprindere, incercam sa constientizez mereu posibilitatea unei mari pierderi, ba chiar spuneam cu voce tare ca o dezamagire mi s-ar parea mult mai probabila decat un castig. Insa, ceea ce putine persoane stiu este ca sufletul meu spera mereu si refuza sa accepte ca, de fapt, tot ceea ce simt ar putea sa fie in zadar. Nu am fost,deci, niciodata cu adevarat pregatita pentru ce e mai rau si am fost mereu luata prin surprindere, ranita de fiecare minciuna sau vis pierdut. Sunt o incapatanata, urasc sa pierd, sa accept ca nu pot obtine ceea ce imi doresc si sa trec mai departe fara sa ma revolt. Poate de aceea m-am agatat de atatea ori de persoane in a caror suflet nu aveam loc, de sentimente pe care nu voiam sa le las in trecut, de scopuri greu de atins. Uneori am avut mai mult de pierdut si mi-ar fi fost mai usor sa fiu capabila sa renunt, sa intorc spatele, dar niciodata nu am putut sa ma dau batuta, desi parea ca fac exact contrariul.
Astazi nu vreau nimic mai mult decat sa privesc inainte, plina de speranta si sa astept primavara cu aceeasi nerabdare cu care o fac in fiecare an. Razele de soare mi-au adus intotdeauna un nou inceput, anotimpul meu drag mi-a fost mereu un aliat si sper ca si de data aceasta va fi la fel. Vreau sa lupt, fara pesimism, vreau sa cred, fara sa ma tem si sa fac tot ce imi sta in putinta sa obtin ce imi doresc de atata timp. Sunt departe de visul meu,dar cu fiecare zi ce trece, ma apropiu tot mai mult de implinirea lui si nu mai vreau sa ma prabusesc sub povara stresului, a neputintei, sa accept o noua infrangere. M-am schimbat pe nesimtite, la fel si viata mea, iar acum trebuie sa renunt cu adevarat la tine si la trecut, la speranta ca acesta va avea candva si un viitor.
I will embrace the fact that I might forever be lonely. Poate nu in adevaratul sens al cuvantului, dar asa cum simt eu singuratea:atat de intensa, chiar si cand sunt inconjurata de nenumarati oameni. Dar nu o voi mai vedea ca pe un dusman de neinfrant, ca pe un esec personal.
Stiu ce imi doresc cel mai mult sa obtin si nu mai vreau sa ma dau batuta, nu mai vreau sa ma distragi, nu vreau sa imi mai bantui viata, sa ma indepartezi de fiecare data cand incerc sa contruiesc o punte de legatura, sa ma faci sa ma simt responsabila de tot ce se intampla gresit, de zidul dintre noi. Vreau sa cred in mine, in noul inceput ce ma asteapta, fara tine, fara nimeni care m-ar putea rani din nou...

On the verge of breaking down...

2010-01-11T08:25:00.000-08:00

Today I lost control.
I just flipped,it was like all those feelings and frustrations I've been repressing suddenly exploded. Everything is wrong, I've lost so much and now I'm walking around aimlessly, trying to leave the past behind and keep on fighting for the future. And altough it hurts, I try to keep a smile on my face, to be here for each and every one of you who needs my support or my advice. I rarely get it back, but that's fine with me. I just want to be left alone. Don't put pressure on me, no matter how well intended it is. I can't continue this fight if you make me feel worse. I already feel like I am failing in every aspect of my life. And yet, I rarely let it out. I try to hide everything I sometimes feel, to seem secure and strong.
But today, when (for the umptieth time) I felt like the pressure is killing me and nobody seemed to believe I am aware of the consequences of my actions...I lost it. I couldn't handle it anymore and all my fears, disappointments and frustrations revealed their ugly faces again, turned into tears, rolling down my cheeks. I cried for things I didn't even wanna admitt I feel, for lost feelings and for moments I had to play it strong.
I can't lose my temper now, but I can't do this if everyone around me makes it harder....
I'm just sick of it all and I can't hide anymore:-|

Despre iluzii si autoamagiri...

2010-01-07T06:51:00.000-08:00

"What's the harm in believing?" C.B.

Din dorinta de a nu lasa acest blog sa se umple de praf,am intrat sa vad ce modificari i-as mai putea aduce si am observat ca ultimele 3 posturi se refera la aceeasi persoana si la aceeasi situatie care imi macina gandurile si zilele in ultima perioada, fapt care mi-a deranjat profund orgoliul:)
Prin urmare, m-am hotarat sa scriu altceva, care sa ma scoata din aceasta stare. Pe scurt spus: sa schimb "subiectul". Din pacate, inspiratia nu vine la comanda,cuvintele nu "curg" de indata ce te asezi in fata monitorului, uitandu-te la tastatura, asteptand sa gandeasca pentru tine. Am incercat sa imi amintesc care este "muza" mea in general si din nou nu am avut succes. Precum afirma si Camil Petrescu, nu pot sa descriu decat "ceea ce vad,ceea ce aud,ceea ce simt", deci as fi ajuns inevitabil la acelasi subiect vechi si prafuit. Mi-am amintit,insa, ca si cartile pe care le citesc ma inspira uneori.
Astfel, m-am concentrat asupra unui personaj din romanul pe care il citesc acum: Maureen din "Turnul sinucigasilor" (Nick Hornby). De data aceasta nu voi da detalii asupra cartii; ceea ce mi-a atras atentia a fost ce face aceasta femeie pentru a trai zi de zi, pentru a supravietui,as putea spune: se autoamageste. Si de aici am mers mai departe cu gandul la fiecare dintre noi si la iluziile sau autoamagirile pe care ni le impunem, atunci cand un adevar este mult prea dureros sau de nesuportat pentru a-l accepta.
Ma intreb, deci, cat din ceea ce ne spunem si ni se spune este adevarat si cat este doar o nascocire sau un mecanism de autoaparare, izvorat din imposibilitatea de a trai cu anumite lucruri. Atunci cand luptam cu tot dinadinsul pentru ceva si totusi pierdem sau atunci cand anumite circumstante ne forteaza sa ne schimbam in vreun fel, ne autoiluzionam ca totul are un motiv pe care il vom intelege candva. Cand pierdem o persoana draga, ne consolam cu gandul ca este intr-un loc mai bun, iar cand o relatie se destrama, incercam sa ramanem "amici" sau "prieteni" cu acel cineva care a contat mult candva. Uneori ma intreb daca toate aceste lucruri nu sunt doar menite sa ne faca sa ne fie mai usor sa renuntam, sau sa ne aline suferinta. Cat este adevarat din consolarile si iluziile ce ne stapanesc gandurile? Ce rost mai are sa incerci sa pastrezi o anumita legatura cu o persoana,care, oricat ai incerca, nu mai poate sa reprezinte ce ti-ai dorit? Nu sunt toate acestea doar o modalitate de a ne diminua durerea, de a ne determina sa credem ca nu am pierdut total ceva sau pe cineva, de a face anumite tranzitii sau schimbari mai usor de suportat?
...Imi amintesc cand am inceput sa imi pun pentru prima data aceste intrebari si multe altele pe langa si stiu ca atunci afirmam ca, decat sa traiesc orbeste, ghidata de sperante si amagiri, prefer sa privesc in ochi adevarul si sa il infrunt,oricat de crunt ar fi el. Astazi nu mai stiu ce gandesc sau ceea ce vreau, in anumite momente am ajuns sa imi fac negarea un aliat, dar in mod inconstient. Cu toate acestea, ma intreb daca felul in care am infruntat situatiile de care m-am temut cel mai mult s-a datorat faptului ca eram in negare, ca refuzam sa accept ce se intamplase, sau devenisem mai puternica decat am crezut ca voi fi? M-am trezit de multe ori traind clipe in care mi-as fi dorit sa ma prabusesc, sa fug fara sa ma uit inapoi, sa ma ascund si sa nu imi pese de nimeni si nimic, dar cu toate acestea am fost stalpul de sprijin al celor din jur, dar si al meu. Nu stiu daca eram puternica, sau doar ma ascundeam, dar poate ca a fost mai bine asa, atat si pentru mine,cat si pentru ceilalti.
In concluzie, cat de mult rau iti poate face o iluzie? Nu imi plac excesele de niciun fel, cu totii trebuie sa speram in continuare, fara a ne pierde,insa, simtul realitatii,fiind pregatiti pentru o noua infrangere, dar si capabili de a constientiza posibilitatea unui succes....

"You're poison running trough my veins...."

2010-01-04T06:34:00.001-08:00

"Someday,somehow gonna make it alright but not right now"

I'm a liar. I've lied to myself and to everyone else and it's not the first time.
Nu am reusit sa fiu hotarata si puternica. Au fost de ajuns cateva clipe ca sa imi intoarca intreaga lume pe dos, sa ma determine sa ma autoagamesc ca ma pot multumi cu ce mi se ofera, ca sunt capabila sa lupt cu propria fiinta, sa cred ca putem fi putin mai mult decat straini. De fiecare data ma conving de naivitatea mea,de faptul ca nu are rost sa te mai vreau in viata mea nici macar amical, dar totusi, ceva in mine nu ma lasa sa accept acest fapt.
As fi vrut sa opresc timpul atunci cand am vorbit, cand am simtit ca intr-un final am reusit sa dau glas frustrarilor mele, iar tu pareai sa intelegi si sa doresti cu adevarat sa schimbam (intr-o mica masura) ceva. Acum...nu mai stiu. Sunt eu de vina? Am inchis din nou usa? Ai inchis-o tu? Creez scenarii in mintea mea? Nu mai stiu ce vreau,stiu doar ca nu imi e bine, ca nu mai pot sa continui asa (in ceea ce te priveste): pret de cateva clipe ma faci sa zambesc, dar apoi totul doare incredibil de mult.
Am trait mereu cu gandul ca tot ce se intampla are un scop, o finalitate, dar nu inteleg unde am putea vreodata sa ajungem noi doi. Ma doare sa recunosc ca, uitandu-ma inapoi, vad mai multe clipe pline de temeri si frustrari, decat zambete sincere. Nu mai vreau. Nu mai am forta necesara. Si totusi imi este imposibil sa accept gandul ca as putea sa nu te mai vad nici macar pentru cateva clipe scurte, sa nu te mai aud, sa nu stiu de tine intr-o mica masura, sa inchid de tot usa, fara a privi inapoi. Sunt prinsa in acelasi cerc vicios in care ma invart neincetat fara scapare. Si doare. Uneori as vrea sa iti spun sa iesi din viata mea, sa urlu sa ma lasi in pace, dar totusi nu asta imi doresc.

...Cine esti? Cine esti tu?

Unforgivable

2010-01-01T02:53:00.000-08:00

"We're so over, we need a new word for over"

Cumva seara trecuta m-am gasit stand singura si privind in noapte,simtind cum frigul imi patrunde in oase, ascultand sunetul stropilor de ploaie, pierzandu-ma pentru cateva momente,uitand unde sunt si de ce. Parca acel moment a fost definitoriu pentru hotarea pe care am luat-o.
Noul an mi-a adus cu sine un inceput,dar de asemenea si un sfarsit. De astazi imi promit ca voi face tot posibilul sa ingrop sentimentele ce m-au stapanit in anul ce a trecut. Nu stiu in ce masura voi reusi,dar sunt convinsa ca VREAU SA NU TE MAI VREAU. Imi este imposibil sa mai continui asa, sa ma las sfarmata de fiecare gest complet neimportant, sa zambesc pentru o clipa, sa simt ca doare totul in momentul urmator.
Uneori ma gandesc ca, poate, felul in care se desfasoara lucrurile in mintea si sufletul meu nu are corespondent in realitate, dar pentru mine este important doar ceea ce simt din cauza ta si nu mai pot sa ignor tot ce a fost, sa fiu aici de fiecare data cand ma cauti, sa cred ca am plecat, dar sa fiu pregatita sa ma intorc oricand. Nu. Am terminat cu lupta. Si cu speranta. Si cu visurile si iluziile si autoamagirile ca vom avea candva o relatie amicala sau macar amiabila. Totul are un sfarsit. Punct. Si o iau de la inceput.
Nu cred ca ti-a fost vreodata clar in ce masura ma afecteaza gesturile si vorbele tale, poate nu ai stiut niciodata cat de ranita sunt si cred ca de multe ori nu am lasat sa se vada acest lucru, dar nu iti mai pot da voie sa ma lovesti cand sunt deja la pamant.
Poate trezesc multe intrebari cu tot ce am scris...Nu,nu ai facut absolut nimic de data aceasta. Si poate exact acest fapt este si cauza frustrarii mele: nu faci NIMIC...nu suficient. Stii doar sa ma afunzi in acelasi cerc vicios in care m-am saturat sa ma invart, sa ma inalti pentru cateva clipe, sa ma distrugi in urmatoarele.

Am alte scopuri, o noua viata....totul apartine de trecut, esti doar un vis adolescentin...pierdut.

"You can only push a girl away for so long, until she walks out of your life on her own. So be careful and make sure this is what you want,because once she turns around she isn't coming back."
(va fi definitiv de data aceasta?)

I can't go any further than this.....

2009-12-28T05:28:00.000-08:00

"Uneori tacerea poate sa exprime cel mai bine faptul ca iti pasa" I.D. Yalom

Mi se pare ca in ceea ce te priveste ma invart de prea mult timp in acelasi cerc vicios care nu imi poate aduce nimic bun. De fiecare data cand sunt hotarata sa trec mai departe,sa o pornesc pe un alt drum, ceva ma opreste.
Am renuntat de mult sa mai am asteptari de la tine, sa mai sper ca lucrurile vor avea, candva, o alta finalitate. Insa, de fiecare data cred cu naivitate ca am putea reusi sa restabilim o legatura si intotdeauna imi dau seama ca m-am inselat. Nu cer prea mult, stiu ca nu va fi nicicand asa cum am vrut, dar imi doresc macar sa fii acolo uneori, sa te deschizi, sa vorbim asa cum o faceam inainte, dar de atata timp inca nu am reusit sa ajungem in acest punct. As gresi daca te-as invinovati doar pe tine, se poate spune ca uneori ai incercat, dar eu nu am reactionat, nu am fost capabila sa depun din nou eforturi pentru ca imi amintesc cat de tare a durut cand am luptat de una singura si simt ca nu mai pot sa imi asum din nou riscul, sa ma redeschid,sa redevin vulnerabila in fata ta. Poate gresesc,poate lucrurile ar sta altfel daca nu as fi din nou atat de tematoare si orgolioasa, dar nu pot sa merg mai departe de atat, nu pot sa te caut,pot doar sa fiu aici cand o faci tu. Mi-as dori sa iti aud vocea uneori, sa vorbim doar pret de cateva clipe, sa aflu de la tine anumite lucruri, sa nu ne mai comportam ca doi straini, dar nu fac nimic pentru asta, nu mai pot sa lupt cu morile de vant...
Uneori nici nu mai stiu ce anume ma opreste si recunosc ca o parte din mine inca nu a renuntat si probabil de aceea imi este atat de greu sa devin indiferenta, sa nu ma mai pierd cu atata usurinta. Nu stiu ce ar trebui sa fac sau incotro sa ma indrept, cred ca nu mai reusesc sa realizez nici macar ce vreau cu adevarat, sau imi este poate teama sa o spun cu voce tare?
Cred ca singurul lucru care imi e clar este ca as vrea ca situatia actuala sa se schimbe cumva, intr-un fel sau altul, sa reusesc sa ies din acest cerc vicios si sa o iau de la capat chiar daca asta ar insemna sa devii, cu adevarat, doar un strain....

R.I.P.

2009-12-27T06:44:00.000-08:00

Chiar daca a trecut timpul si rareori ma mai gandesc la tine si la ce a fost,nu am sa uit nicicand seara aceea:27 decembrie 2006. Imi amintesc cu groaza de toate evenimentele acelei seri,de felul in care a inceput si cum s-a terminat. Stiu ca eram incredibil de vesela,dar astazi rasetele noastre mi se par aproape diabolice,considerand ce a urmat. Cred ca fiecare dintre noi ar da orice sa intoarca timpul,sa poata sa schimbe ceva, sa te mai avem printre noi.
Ai fost o persoana extraordinar de buna, cu un zambet bun si cald, nu cred ca cineva ar putea sa spuna un cuvant rau despre tine. Modul in care ai plecat ne-a schimbat iremediabil pe toti si chiar daca nu mai simt aceeasi durere, nu pot sa nu regret ce s-a intamplat.
Imi amintesc atat de in detaliu cand am aflat...cum rasetele noastre s-au intrerupt brusc,parca intr-o secunda lumea s-a prabusit sub ochii nostri. Zilele ce au urmat au fost tot mai grele,simteam durerea lor de parca ar fi a mea iar chiar si atunci cand am crezut ca mi-am revenit, ma lovea din nou frustrarea, sentiment ce m-a stapanit luni intregi. Nu puteam sa cred ca nu mai esti,sa inteleg de ce s-a intamplat asta, ma intrebam daca vreodata viata celor pe care i-ai lasat in urma va mai avea vreun sens...Si astazi cand o vad atat de inocenta,crescand pe zi ce trece, mi se pare ca in ochii ei se citeste golul pe care nimeni nu il va putea umple vreodata.

Acum,la 3 ani de la plecarea ta, nu pot decat sa ma gandesc cu acelasi drag la tine,sperand ca esti intr-un loc mai bun, de unde poti intr-un fel sau altul sa veghezi asupra celora pe care absenta ta i-a distrus pe veci.

R.I.P.
Nu te vom uita niciodata!

Merry Christmas...

2009-12-24T13:43:00.000-08:00

Nu ma gasesc foarte des gandindu-ma ca imi lipseste foarte mult ceva anume,ca sunt singura. Desigur,as minti daca as afirma ca nu mi-a trecut uneori prin cap faptul ca poate mi-ar fi mai bine daca anumite lucruri ar sta altfel. Dar, in aceasta seara, starea mea a atins apogeul. Nu, nu imi plang de mila, "biata fata singura d craciun". Sau poate da,nici nu mai stiu. Stiu doar ca in momentul in care am ajuns sa stau cu singurele persoane care aveau timp de mine: verisoara mea de 5 ani si un baietel de 7...mi-am dat seama ca ceva nu e in regula.
Ma trezisem vesela, dornica sa fiu cat mai entuziasmata, deschisa, sperand ca voi avea o seara care sa reprezinte Craciunul,asa cum il stiu eu: o sarbatoare plina de lumina si bucurie. Nu a fost,insa,asa. Am avut o zi in care nimanui din jurul meu nu parea sa ii pese de ceea ce imi doream eu, de ceea ce ar trebui sa reprezinte aceste clipe.
Apoi,inspre seara, m-am trezit cumva...singura. La propriu. Si mi-a trecut prin cap sa dau un telefon, asta fac tot timpul cand simt ca imi fuge pamantul de sub picioare. Mi-am dat seama apoi ca nu am pe cine sa sun,ca nimeni nu ar vrea, acum sa asculte ce as avea de zis, sa ma auda "plangandu-ma", sau sa ma consoleze, sau macar sa poarte pret de cateva clipe o conversatie cu mine.
Deci..nu va grabiti sa ma contraziceti. Sunt singura. Poate nu in adevaratul sens al cuvantului, dar asa cum o simt eu...sunt. Si nu imi place deloc,desi nu recunosc asta...
Am renuntat sau cel putin am incercat sa renunt la a spera ca lucrurile se vor mai schimba....

cu toate acestea...merry christmas tuturor...si celor care sunteti singuri, si celor care nu sunteti,dar asa va simtiti, si celor care nu sunteti...

"Hannah liebt nicht mehr"-Barbara Veit

2009-12-19T04:33:00.000-08:00

De multe ori am recitit anumite carti,am revazut anumite filme, in speranta de a regasi sentimentele care m-au incercat la inceput. Multi oameni considera lipsit de sens sa citesti o carte de mai multe ori, dar eu cred ca la fiecare lectura redescoperim nu doar ceva nou printre randuri, ci si in propria persoana.
Astfel, zilele trecute am redeschis o carte atat de draga mie nu doar pentru ca are valoare sentimentala, ci si pentru ca am citit-o...nici nu mai stiu daca de 5 sau 6 ori si de fiecare data am savurat lacoma fiecare cuvant, m-am pus in pielea fiecarui personaj, m-am pierdut printre randuri si am blocat orice sunet sau zgomot exterior. Din dorinta de a impartasi cu anumite persoane ceea ce eu am descoperit lecturand aceasta carte, am cautat-o si in limba romana (varianta originala fiind in limba germana), dar fara succes.
Astazi, dupa ce am incheiat din nou lectura, nu ma pot abtine sa nu impartasesc, sa incerc sa traduc (macar aproximativ) cateva randuri care simt ca mi se adreseaza direct, care imi sunt dragi si care, de fiecare data cand le-am citit, au atins ceva in sufletul meu. Stiu ca totul este relativ si probabil fiecare dintre noi va interpreta altfel aceste cuvinte. Pot doar sa spun ca iubesc aceasta carte pentru intensitatea ei,pentru ca, desi actiunea se desfasoara in doar cateva zile,sunt descrise drame omenesti pe mai multe planuri, izvorate din probleme cotidiane, chiar banale. Noi oamenii putem rezista fizic multor incercari, dar structura noastra interioara,sufleteasca este mult mai fragila. Nu avem nevoie de razboaie sau alte catastrofe naturale pentru a simti ca ne-am pierdut, ne-am prabusit, pentru a simti ca sufletul nostru este sfasiat.
Astfel, aceasta carte atat de draga mie ("Hannah liebt nicht mehr", in traducere: "Hannah nu mai iubeste", un titlu aparent superficial, dar cu atat de multa insemnatate o data ce ii intelegi sensul) reveleaza drama(nascuta poate din motive aparent lipsite de noima) unei adolescente de aproape 18 ani si totodata suferinta celor din jur,care se simt neindreptatiti in momentul in care aceasta le refuza ajutorul:parintii (a caror suflet se deschide in fata noastra,a cititorilor, pe tot parcursul cartii) si prietena ei cea mai buna, persoane care nu inteleg ca ceea ce simte si face Hannah nu este un atac personal,este doar rezultatul factorilor exteriori care au distrus-o treptat, involuntar. Margrett este singura care incearca sa priveasca totul si din perspectiva fetei, dorind sa o salveze si punandu-se in locul ei intr-un mod total lipsit de egoism.

Ceea ce urmeaza sa traduc sunt randuri dintr-un jurnal, apartinand lui Margrett, care prin aceste cuvinte incearca sa o aduca pe Hannah mai aproape de ea.
(Considerand faptul ca voi alege doar anumite fragmente, sper ca urmatoarele propozitii sa aiba vreun sens)

"Nu vreau sa mai sufar,pentru ca o alta persoana imi cauzeaza durere. Voi fi alaturi de mine. Imi voi apara gradina, pe care am ingrijit-o cu atat de mult efort in ultimii ani. Voi fi deschisa, daca voi simti acelasi lucru din partea celuilat, dar ma voi inchide cand ma voi simti neindreptatita. In momentul de fata sufletul meu este complet inchis. Si doare.
(....)
Cat de tare m-am indepartat din nou de propria persoana...Prin dor si dorinta. Dar acum sunt din nou aici, imi vad temerile si frustrarea. Este atat de simplu si imi este bine din nou. Sunt profund tulburata de faptul ca reincepusem sa ma mint singura. Aproape ca am uitat de ranile mele. Sunt recunoscatoare ca mi-am regasit drumul. Viata incepe sa devina aventura mea! A mea! Ma gasesc pe un drum care nu stiu unde ma va conduce.
(....)
Imi simt sufletul profund ranit pentru ca fac intotdeauna aceleasi greseli. Ma las ranita mult prea usor, pentru ca nu impun anumite limite.
(....)
Lipsa de iubire a fost mereu prezenta in viata mea. Nu o mai vreau,nu mai am nevoie de ea,de aceeasi raceala. Ma surprinde totusi constant fapul ca inca o traiesc. Intrebarea este: de ce?!
Exista clipe in care experienta acestei lipse de iubire si raceli ma face sa ma simt lipsita de puteri. Ma simt de parca m-ar parasi intreaga energia, temerile si agresivitatea luandu-i locul si lasandu-ma confuza.
(...)
Ma simt lipsita de aparare in fata unui om pe care il iubesc si de la care sper si astept iubire si caruia,din aceste motive, ii tolerez prea multe.
Acum cativa ani am citit jurnalele Sylviei Plath. O anumita fraza mi s-a intiparit in minte: Este groaznic cand trebuie sa ii consolezi pe cei care te ranesc, care iti ucid sufletul....(...) Le dau unor oameni mult prea multe sanse. Inteleg, iert, consolez.
Voi incerca sa nu ma mai las calcata in picioare. Voi incerca sa fiu puternica pentru mine insami. Daca ma vei rani, nu ma vei vedea suferind!
(...)
Intotdeauna mai exista un licar de speranta, care face ca aceste conflicte sa fie tolerabile,mai usor de suportat. In adancul sufletului meu stiu,totusi, ca nu merita. Astfel,ma vad din nou obligata sa ingrop un vis. Este inimaginabil de greu!
(....)
Ma simt atat de trista... Atunci cand rascolesc scrisorile vechi ma simt de parca as tine in mana cateva frunze de toamna, uscate si umede. A inceput cu atata grija si afectiune...si deja apartine trecutului. Viata inseamna a-ti lua ramas bun, dar atat de repede, de rece si lipsit de iubire? Nu m-as fi asteptat sa te retragi cu atata lasitate. In ciuda acestor fapte, uneori in mine zace un minuscul licar de speranta, dar acest lucru este cel mai rau. Tacerea doare, mai ales cand nu e nimeni aici.
(....)
Mi-a devenit,brusc, clar faptul ca prin toate aceste relatii tulburatoare nu imi dau voie sa traiesc cu adevarat, sa simt fericire. Nu am reusit pana acum sa imi impartasesc bucuria de a trai cu niciun barbat, asa cum imi doresc: sa cant, sa fug, sa imbratisez un copac, sa ma arunc in mare, sa ma ingrop in nisip sau sa ascult pur si simplu cantecul pasarilor. Este greu de descris. Cel mai usor ar fi sa spun ca imi doresc o persoana alaturi de care sa simt ca traiesc. (....)
Iubirea este puntea de legatura dintre om si viata,cer, Dumnezeu. Iubirea creste si se dezvolta treptat..."

Sper ca am reusit oarecum sa trezesc un anumit interes fata de aceasta carte, fara a-i crea o imagine falsa...

There's a possibility...

2009-12-17T07:53:00.000-08:00

"There’s a possibility
All that I had was all I gon’ get "

....Cred ca m-am obisnuit sa nu ma multumesc cu putin. Poate subconstientul meu refuza sa se opreasca la ceva ce nu pare sa merite, desi de multe ori mi-am promis si propus sa ma schimb, sa nu fiu extremista, sa gust ceva ce la inceput nu imi atrage interesul pentru ca, deseori, ceea ce am considerat demn de riscuri si eforturi m-a dezamagit profund. Cu toate acestea, nu am reusit inca sa ma opresc, decat pentru scurta durata, la ce mi se ofera. Stiu exact ce imi doresc, poate deja am si creat, inconstient, un anumit tipar. Dar daca nu voi ajunge niciodata nici macar aproape de ce vreau? Sau daca nu corespund, nu merit, nu sunt compatibila cu dorinta mea? Mi-am creat scopurile subiectiv, fara sa ma gandesc cat de potrivit sau cat de greu ar fi.
Dupa atatia ani incerc sa ma intorc la ceea ce ai insemnat, am vrut sa gasesc altceva, sa caut altceva, dar se pare ca m-am intors de unde am pornit. Credeam ca este suficient sa redescopar ce am lasat in urma ca sa o iau de la capat, cu mai multa maturitate si curaj de data aceasta. Dar poate tu ai gasit ceva diferit si,chiar daca nu ai obtinut acel ceva pe care ti-l doreai, ti-ar fi acum imposibil sa te intorci la ceea ce a fost, sa ma mai vezi ca inainte. Si acest gand ma face sa imi dau seama ca urmaresc o iluzie,nu impotriva firii si a tot ceea ce imi spun cei din jur, ci o iluzie care...nu ma mai vrea.
Poate nu voi obtine niciodata mai mult decat am avut, nu doar referitor la tine si la noi, ci mai mult la mine in general. Si poate de aceea ma simt atat de blocata intre trecut si viitor, fara sa mai cred ca traiesc cu adevarat prezentul.
Si totusi tot ce spun sunt doar nascociri, concluzii nascute din frustrarea care ma stapaneste, incertitudini care nu ma pot conduce nicaieri...

I wish you would...but you never will....

2009-12-14T12:25:00.000-08:00

Someone reminded me of you today...and of the times when you mattered so much...and I didn't. So I found myself, once again, reliving every moment, wondering...
I thought you would, I wish you would,but...you never will...

31.05.2009

Un amalgam de sentimente contradictorii se lupta inlauntrul meu,incerc in zadar sa dizolv eternul conflict dintre ratiunea si sentimentele mele. As vrea sa pot sa simt ceea ce constientizez, as vrea sa o pot lua pe calea pe care am gasit-o,dar ma simt neputincioasa,blocata, pierduta,chiar incapabila de a ma redresa. Cum am ajuns din nou aici? Daca analizez pasii facuti,realizez ca nu are sens, ca m-am ratacit involuntar si nu stiu de ce,cum si in ce moment. Ma gasesc iar derutata de propriile sentimente lipsite de noima, imi dau seama cat de efemera (si intensa in acelasi timp) e starea in care ma aflu, dar cu toate acestea ceva in mine nu imi da voie sa o schimb,sa o alung. Nu vreau sa sper si sa mai cred, sa creez in mintea mea scenarii si iluzii. Vreau ca realitatea,oricare ar fi ea, sa puna stapanire pe mine. Nu stiu insa care e adevarul,m-am pierdut intre ceea ce este si pare a fi si nu-mi dau seama cine ar putea sa elucideze misterul,sa imi redea linistea pentru ca vorbele nu imi ofera nicio siguranta si orice amanunt ma tulbura,ma deruteaza si ma sufoca. Nu stiu cum reusesc sa ma ratacesc mereu,sunt constienta ca propriile ganduri imi fac rau, incep sa cred ca sentimentele mele sunt trecatoare,cladite din iluzii si amagiri. Poate ca imi doresc prea mult aceasta senzatie si o creez din vid, din golul ce ma stapaneste. Poate sunt atat de orbita de dorinta,incat ma agat de tot ce pare a fi aproape de idealurile mele, iar la contactul acestora cu realitatea, cu adevarul, simt doar durere cauzata de o noua dezamagire pe care singura am provocat-o. Cum pot deci sa invinuiesc pe oricine altcineva de cercul vicios in care ma invart? De fiecare data cred si sper ca am reusit sa gasesc ceea ce-mi doresc si de fiecare data ma lovesc de aceeasi crunta realitate. Cu toate acestea, refuz cu indarjire sa ma schimb sau sa caut alt drum,sa imi indrept atentia spre alte scopuri. Va fi deci viata mea o lunga astepare ce se prelungeste la nesfarsit? Ma voi gasi mereu pierduta intre adevar si ideal,intre speranta si ratiune?

"Like light and dark..worlds apart..."

2009-12-13T15:04:00.000-08:00

"Meet me halfway, right at the boarderline
That's where i'm gonna wait, for you"

...Ciudat cum tot ce aud sau vad ma duce, mai nou, cu gandul la tine. Existi in viata mea de atatia ani si totusi nu ai existat niciodata. Nu stiu inca cine esti,ma zbat in continuare sa aflu si ma intreb daca vreodata voi descoperi adevarul, daca ceea ce simt este doar o nascocire a fanteziei mele, sau s-a apropiat candva de realitate. Nu mai vreau sa fiu captiva in trecut, sa rascolesc randurile vechi, sa ma intreb daca ai fost tu sau altcineva,daca ai fost sincer sau totul a fost un joc malitios, daca tot ce am spus si tot ce am simtit a ajuns la tine, sau au fost vorbe care s-au pierdut in timp.
Stiu ca nu exista perfectiune, stiu ca tot ce fac sau zic depaseste limitele firescului, stiu ca mi-am pierdut simtul realitatii,dar nu pot sa renunt sa te caut, chiar daca nu are sens si a trecut prea mult timp. Poate totul se intampla doar in capul meu, poate ai uitat,poate sunt doar eu de vina pentru ca nu am reusit sa ma maturizez. Nu stiu decat ca, inca odata, ma las ghidata orbeste de ceea ce simt, fara sa imi ascult ratiunea.
Nici nu mai stiu daca te caut pe tine,sau caut ceea ce credeam ca reprezinti. Ma intreb cum as reactiona daca te-as gasi....As da inapoi? As regreta?
...atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri.....Nu pot sa fac mai mult,nu pot sa lupt singura, am incercat sa deschid o usa,depinde de tine in ce masura vei reactiona....

We get it, you're brilliant

2009-12-11T05:24:00.000-08:00

Uneori ma cam satur de oamenii care se cred prea inteligenti,desi nu recunosc asta.
Ok, te-ai trezit intr-o dimineata si ti-ai dat seama ca vecinul de vizavi este absolut ..(hm...cum sa-i zic frumos?)...simplu in gandire; ai aprins televizorul si te-a luat cu dureri de cap auzind stirile si ce se mai intampla in mirifica noastra tara, ai iesit pe strada si te-ai lovit de zgomotul pe care unii il numesc muzica a.k.a. manele, dupa care ai stat la coada la ABC-ul din colt si ai auzit doua femei vorbind despre slujba de duminica si te-ai intrebat cum au unii timp sa se gandeasca la asa ceva, cand lumea asta se duce de rapa. Ca urmare a tuturor acestor fapte, te-ai revoltat. Prostia,fitele,smecheria si mai ales..oamenii care populeaza tara noastra..te-au scos din minti. Super, care-i solutia? Hai sa-i blamam pe toti. Te-ai urcat pe un piedestal,ai privit in jos spre noi,muritorii de rand,si-ai inceput sa critici, sa satirizezi si sa ironizezi. How's that working out for you? Ai schimbat ceva? Te simti mai bine?
Let me give you a piece of advice: mai uita-te si in curtea ta.
We get it,you're brilliant si trebuie sa ne demonstrezi asta. Am inteles,move on.

Apropo,cinismul tau iti tine de cald?

Haunted....

2009-12-08T16:24:00.001-08:00

E extrem de tarziu,dar nu pot sa dorm. Nu stiu ce anume m-a determinat sa rascolesc trecutul, sa redescopar vechi ganduri, frustrari si sperante, dar mai ales sa imi amintesc de anumite sentimente pierdute. Amintirea a tot ce a fost, gandul ca am pierdut atat de multe persoane la care am tinut ma bantuie si nu ma lasa sa ma linistesc. Simt ca m-am saturat,pur si simplu. M-am saturat sa fiu singura care lupta,singura care face compromisuri, singura care incearca sa resusciteze anumite relatii,de dragul vremurilor trecute si a sentimentelor investite. Ma intreb cate persoane ar ramane langa mine, daca ar fi sa pun capat rabdarii mele,daca ar fi sa inchid usa, cate persoane ar bate la ea, cate persoane ar insista sa o redeschid, asa cum fac eu de cate ori ma inlaturati din vietile voastre? Va iubesc eu mai mult decat ma iubiti voi sau suntem noi oamenii pur si simplu atat de diferiti?

Ma doare cand vad ca am incercat de atatea ori sa ma intorc la anumite lucruri,as vrea macar sa recunosti ca nu mai suntem la fel,ca nu distanta e de vina, nici lipsa timpului,nici faptul ca ne-am maturizat. Nu ma mai vrei in viata ta,sau poate nu la fel de mult ca inainte,dar nu vrei sa accepti acest fapt si am obosit sa mai lupt, sa imi repet ca totul se intampla doar in capul meu, sa te caut, dar sa nu te gasesc, sa te intreb si sa nu raspunzi, sa sufar de fiecare data cand indraznesc sa imi amintesc ce a fost. Cred ca astazi suntem mai mult decat fizic departe. Obisnuiam sa spunem "close,no matter how far"...dar nu stiu daca mai e valabil si deja imi si inchipui cum ai reactiona,daca as incerca din nou sa iti explic aceste lucruri.

Iar tu,care erai pentru mine cea mai importanta persoana, simt ca o parte din tine si-a dat seama ca te-am indepartat,dar as vrea sa stii ca o fac involuntar,ca tin la tine more then words can say....

.....uneori ma gandesc ca doar eu sunt de vina, ca ma agat de voi pentru ca imi lipseste altceva, pentru ca vreau sa compensez lipsa acelei persoane, crezand ca e suficient sa va am pe voi. Nu e vina voastra, eu cer prea mult,intotdeauna am vrut prea mult. Si de data aceasta vreau doar o mica minune, o zi cu adevarat insorita, un zambet 100% sincer.....

....nimic din ce zic nu mai are sens,e tarziu si intuneric si am aberat destul.

Moments that make life worth living .....(?)

2009-12-04T14:53:00.000-08:00

Ieri am trait una din acele zile care te fac sa uiti pe moment de trecut sau prezent, te determina sa te lasi condus de impulsuri, sa te pierzi intr-o euforie imbatatoare. Luminitele,mirosurile imbietoare, fetele linistite ale oamenilor m-au adus si pe mine,ieri,intr-o astfel de stare, dandu-mi voie sa savurez macar pentru scurt timp cateva clipe de ....liniste sufleteasca. A fost una din acele zile care nu ma lasa sa devin atat de cinica si indiferenta cum imi doresc uneori sa fiu, una din acele zile care ma conving sa sper in continuare, sa raman la fel de idealista, intampinand aceleasi riscuri. Daca merita sau nu cred ca nu voi fi capabila sa hotarasc vreodata, depinde doar de momentul in care sunt intrebata, de starea in care ma aflu, de oamenii care ma inconjoara.
Uneori o mica si deloc pretentioasa escapada din cotidian, un zambet primit de la un simplu necunoscut, cateva ore de uitare, pot vindeca (sau ameliora) rani vechi, ma pot duce intr-o alta lume,unde ma pierd in visare. Deseori spun ca aceasta este in general marea mea greseala: ma pierd in iluzii, dar uneori indraznesc sa nu consider o atat de mare eroare faptul ca sunt dispusa aproape mereu (desi nu recunosc) sa cred in fiecare persoana pe care o cunosc,sa ofer infinite sanse, sa iubesc viata si oamenii, sa admir un rasarit de soare, sa ador si sa fac toate acele lucruri marunte si de nepretuit, dar care aduc macar pentru o clipa un zambet pe chipul meu.
De multe ori felul meu de a fi nu mi-a adus nimic bun, am fost "acuzata" ca sunt prea "sufletista", ca ma stresez prea mult, am fost sfatuita sa fiu mai egoista, dar cred ca daca as face asta, m-as pierde pe mine si eu nu as mai avea sens daca nu as fi...asa cum sunt,asa cum spuneti voi:naiva, credula, sincera, deschisa, idealista. Sper ca niciun eveniment si nicio persoana nu imi va schimba structura interioara, nu vreau sa traiesc altfel decat o fac,doar poate cu mai multa putere,siguranta si respect de sine....

Broken strings...

2009-11-30T13:01:00.000-08:00

"How can I give anymore,when I love you a little less then before?"

Mi se pare inexplicabil cum trece timpul,modificand pe nesimtite gandurile,structura interioara si exterioara si chiar si sentimentele noastre. Ne trezim de multe ori cautand trecutul,cautand persoane care au contat enorm candva, dar de care ne-am indepartat sufleteste.
Cand te-am cunoscut am facut,probabil, aceeasi eterna greseala:te-am lasat sa corespunzi unui anumit tipar, doar pentru ca aveai cateva caracteristici ce imi pareau potrivite. Suna simplu,chiar superficial, dar poate asa s-au nascut puternicele mele sentimente pentru tine. Erai exact persoana de care aveam nevoie: cea care ma ajuta,intelegea,sprijinea si asculta oricand aveam nevoie,iar eu eram mai mult decat multumita sa fiu la fel de disponibila pentru tine. Am inceput sa te iubesc, dupa cum ar spune Camil Petrescu, "voluntar la inceput,patologic pe urma". Cand m-ai ranit am fost mai mult decat surprinsa, pierduta, ai reusit sa ma faci sa ma consider responsabila pentru ruptura dintre noi, sa ma framant zilnic, sa ma chinui sa repar o greseala pe care astazi consider ca nu o facusem si stiu ca, de fapt, amandoua am fost vinovate pentru ceea ce s-a intamplat. Atunci insa tineam prea mult la tine, nu doream sa te pierd si voiam ca lucrurile sa redevina la fel, cu orice pret.
As minti daca as spune ca in relatia noastra tu ai fost mereu doar cea care m-a ranit, ai facut multe pentru mine, eforturi pe care putina lume le-a facut si de aceea am ajuns, treptat, sa fiu dependenta de tine, sa imi fie frica de ziua in care as putea sa nu te mai am alaturi, sa ma doara o simpla privire,un simplu gest, sa ma tem sa te contrazic doar ca sa nu ma indepartezi, sa ma deschid complet in fata ta, dar sa intampin, de nenumarate ori, un zid imposibil de daramat. Stiu cat tinem una la cealalta,amintirile si momentele pe care le-am trait impreuna, aproape psihic, chiar daca nu mereu si fizic,nu ni le poate rapi nimeni, dar ma doare sa observ si sa recunosc ca, o data cu trecerea timpului, m-am indepartat de tine. De fiecare data cand ai fost rece cu mine, fiecare vorba de a ta care m-a ranit, fiecare gest care m-a durut a omorat cate un pic din sentimentele mele, a facut ca stralucirea amintirilor frumoase sa paleasca.
Obisnuiam sa inchid ochii in fata tuturor acestor lucruri,dar inconstient, in sufletul meu s-au produs anumite modificari imposibil de controlat.
Te iubesc si astazi, te vreau in continuare in viata mea,sa fim alaturi una de cealalta la bine si la rau, nu ma indoiesc ca am gresit si eu de nenumarate ori, dar pur si simplu simt ca timpul m-a facut sa nu ma mai simt dependenta de tine,sa nu ma mai pierd in fata ta, sa nu ma mai raneasca anumite cuvinte fara rost...
James Morrison&Nelly Furtado-Broken Strings

Let me hold you
For the last time
It's the last chance to feel again
But you broke me
Now I can't feel anything

When I love you,
It's so untrue
I can't even convince myself
When I'm speaking,
It's the voice of someone else

Oh it tears me up
I try to hold on, but it hurts too much
I try to forgive, but it's not enough to make it all okay

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I can't tell you something that ain't real

Oh the truth hurts
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

Oh what are we doing
We are turning into dust
Playing house in the ruins of us

Running back through the fire
When there's nothing left to save
It's like chasing the very last train when it's too late

Oh it tears me up
I try to hold on, but it hurts too much
I try to forgive, but it's not enough to make it all okay

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I can't tell something that ain't real

Well the truth hurts,
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

But we're running through the fire
When there's nothing left to save
It's like chasing the very last train
When we both know it's too late (too late)

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I cant tell you something that ain't real

Well truth hurts,
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

Let me hold you for the last time
It's the last chance to feel again

"Maybe I should run away, maybe I could run away and never be found..."

2009-11-26T06:36:00.000-08:00

Cred ca in momentul de fata o escapada ar fi singura solutie (sau mai bine zis fuga?) pentru mine. Ma sufoc aici,intre aceeasi pereti, consumata de aceleasi ganduri, cufundata intr-un intuneric care pare sa nu se mai termine. As vrea sa fiu departe de toate aceste sentimente,nu mai suport sa ma simt asa,nesfarsit de singura. Nu mai am o scuza,nu mai am 15 ani, nu mai pot sa fiu pierduta,ar fi trebuit sa imi gasesc de mult un drum, dar cel pe care il doresc nu pot sa il urmez inca si ma tem ca nu voi putea nicicand. Ma simt vinovata pentru esecul meu care nu m-a afectat doar pe mine,ci si pe cei din jur,care sacrifica atatea pentru mine. Nu sunt capabila de a schimba ceva, astept o minune,in loc sa incerc eu sa modific situatia in care am ajuns sa ma complac, desi doare,desi ma macina si ma distruge treptat.
M-am saturat. Unde e luminita de la capatul tunelului?

Maybe some things will never change

2009-11-21T03:10:00.000-08:00

Ma gasesc din nou traind aceleasi sentimente pe care nu credeam ca mi le vei mai genera, dar poate ca timpul si distanta nu au fost suficiente ca sa cladeasca un zid puternic si de nedoborat intre noi. Cu toate acestea, stiu ca totul se intampla doar in capul meu, iar indiferenta de care dai dovada nu este o fatada. Nu stiu cum si de ce eu nu am reusit sa las in urma sentimentele, putinele amintiri, gandurile si vorbele spuse fara rost.
Credeam ca am devenit indiferenta, ca am uitat tot ce ai cauzat, dar intorcandu-ma aici unde trecutul este mai viu ca oricand, am realizat ca sufletul meu a ramas neschimbat, ca nu pot lasa inca deoparte zilele in care ma pierdeam in propriile visuri, crezand ca poti fi asa cum pareai, crezand ca putem fi asa cum mi-am imaginat. Esti si astazi o iluzie de nerealizat, o iluzie de care, orice as face, nu ma pot desprinde. Am incercat de nenumarate ori sa renunt, ratiunea mea imi dicteaza ce sa fac, dar se pare ca ma pierd in mod incontrolabil, de fiecare data cand te intalnesc. M-am aflat de atatea ori in conflict cu propria persoana,cu propriile sentimente, dar niciodata gandurile, obiectivitatea mea nu au putut sa puna stapanire pe senzatiile ce ma incearca. As vrea sa pot fi atat de realista cum credeam ca sunt, atat de puternica cum incerc sa par, atat de stapana pe mine si pe propriul destin, dar au fost de ajuns cateva clipe sa ma pierd din nou, sa imi dau seama cat de fragila este aparenta mea putere.
Ce imi ramane de facut?
Sa ingrop din nou aceste iluzii in speranta ca intr-o zi nu vor mai iesi la iveala....

"It really is the end of an era..."

2009-11-18T05:35:00.000-08:00

"The world tell us to 'get real', but what happens when living in reality means living in pain and fear? If a defence mechanism can get us trough the difficult times, how bad can it be? Maybe the reality is,we need denial." (Carrie Bradshaw)

M-am pregatit destul de mult pentru sfarsitul unei perioade din viata mea, care stiam ca va pleca fara sa imi ceara parerea, luand cu ea o parte din mine. Nu ma asteptam,insa, ca finalul sa imi aduca ceva atat de dureros.
....Imi amintesc trecutul, ma gandesc doar la acelasi sentiment cald pe care il aveam cand eram cu voi, la dragostea neconditionata pe care putini oameni erau capabili sa o ofere, dar voi parca detineati o cantitate nelimitata de afectiune si bogatie interioara, revarsand-o asupra tutror celor din jurul vostru. Cand eram copil doream sa fiu mereu doar la voi,cu voi, sa ma trezesc in aceeasi casa plina de amintiri frumoase, unde tot ce ma nelinistea parea atat de departe. Iubirea voastra pentru mine,pentru noi, era ca o armura care ma proteja de orice rau exterior, stiam ca atat timp cat pot fi cu voi nimeni si nimic nu ar putea sa ma raneasca in vreun fel.
Pe masura ce cresteam insa, ma indepartam treptat de refugiul meu si,cu trecerea anilor, stiam ca va veni clipa cand nu ma voi mai putea intoarce in acelasi loc. Mult timp am suferit,stiam ca sfarsitul este inevitabil,dar intotdeauna ramanea o speranta.
Apoi,chiar cand simteam cum copilaria mea s-a pierdut de tot, cand viata mea se schimba atat de mult si ramanea totusi la fel, am aflat ca acea lumina nu mai avea nicio sansa, urma sa se stinga in curand si nu as fi putut sa lupt in niciun fel ca sa impiedic acest fapt. Stiam ca era inevitabil, ca as fi fost egoista sa cer sa te avem langa noi in continuare, dar copilul din mine suferea. Mi-am amintit atunci de o pierdere similara,dar nu la fel de grava, care m-a surprins si m-a schimbat iremediabil. Nu doream sub nicio forma sa mai traiesc aceleasi sentimente, prin urmare subconstientul meu a gasit o solutie:negarea. Fugeam de gandul ca nu te voi mai vedea, evitam sa imi dau seama ceea ce urma, refuzam sa simt aceeasi durere. Atunci cand s-a intamplat am realizat ca te pierdusem, ca nu mai aveam nicio sansa sa te caut din nou, sa fiu copil, sa ma refugiez si sa ma apar de raul exterior.
Cu toate acestea,mecanismul meu de aparare m-a protejat de acel sentiment de intuneric nesfarsit,insa,in cele din urma a cedat. Am ajuns acum sa ma simt de parca m-as fi ratacit iremediabil, sa realizez ca e adevarat, ca nu doar eu, ci noi toti, te-am pierdut pentru totdeauna.
Si,desi eu cu timpul voi uita, voi ingropa durerea adanc in mine, amintindu-mi doar de zambetele din trecut, ma chinuie zilnic gandul la ea, care si-a pierdut sensul existentei,odata cu plecarea ta. Am admirat si am iubit intotdeauna puterea ei, dar acum cred ca ii e imposibil sa mai traiasca la fel, te cauta in aceleasi locuri in care crede ca esti, te ingrijeste asa cum crede ca mai poate sa o faca si atunci cine ar putea sa ii rapeasca singura motivatie de a trai:speranta ca inca te mai are, undeva, unde nimeni nu te poate atinge sau vedea? Cu toate acestea, copilul egoist din mine nu ii da voie sa plece, nu as putea sa fiu la fel, sa ma mai apar sau sa gasesc o cale de iesire, daca as pierde-o si pe ea.
Nu stiu unde doresc sa ajung cu aceste randuri,poate vreau sa spun in mod indirect ca desi negarea mi-a fost un aliat in cele mai crunte zile, te iubesc la fel de intens ca atunci cand eram doar o copila si n-am sa uit nicicand tot ce ai facut pentru noi.

Rest in peace!

We will always love you

Reaching out....

2009-11-18T02:48:00.000-08:00

I love this picture,take a better look at it:)

Conjure One Tears from the Moon Lyrics:

(.....)

I feel something falling from the sky
I'm so sad I made the angels cry

Tears from the moon
fall down like rain
I reach for you
I reach in vain
Tears from the moon...

(...)
Tears from the moon
Fall down like rain
But tears from the moon
Can't wash away the pain...

November rain...

2009-11-17T13:12:00.000-08:00

"Why does it rain,rain down on utopia?"

....Parca se asterne praful peste gandurile mele, peste zilele care trec fara sa schimbe ceva, fara sa mai simt ca m-am regasit,parca regresez,uitand sa progresez. Nu mai vreau sa fiu in trecut si nu stiu care imi e prezentul. Nu vreau sa ma repet,nu vreau nimic decat sa se schimbe ceva. Ce? Cum si in ce fel? Nu stiu. Ma agat in van de lucruri si persoane care nu au nicio vina pentru ca nu imi pot oferi ce caut,din moment ce chiar si eu am uitat ce imi doresc.
Simt ca se scurg zilele si nu apuc sa le traiesc, am cazut intr-o stare din care nu ma mai pot trezi, in fiecare dimineata imi pun aceeasi masca, dar intotdeauna se sparge atat de usor si ajung sa imi dau seama ca mecanismul meu de aparare da gres, ca nu am renuntat dar am uitat sa lupt, ca acum sunt mai pierduta decat am fost oricand.
Si uite-ma din nou,plangandu-ma,supunandu-ma acelorasi remarci pe care nu vreau sa le mai aud.
Nu mai stiu. Nimic. Nu mai vreau. Nimic.
Nimic.Nimic.Nimic....sau poate totusi...ceva...ceva bun. Dar cum totul e relativ,ce ar putea fi bun in acest moment pentru mine?
Ma las condusa de un impuls de moment si nu mai recitesc,nu-mi mai pasa ce se va spune, sunt cine sunt si simt ce simt.

..."All day I keep from falling apart
But at night when the sky gets dark
Tears from the moon
Fall down like rain
I reach for you
I reach in vain..."

chasing a ghost...

2009-11-11T16:06:00.000-08:00

I'm just thinking I might be crazy for chasing a ghost that used to haunt me when I was a dreamy teenage girl. Vreau sa aduc pe taramul realitatii ceva ce nu cred ca a existat vreodata. Da,aceasta a fost si va fi intotdeauna marea mea problema: imi doresc sa materializez visurile si idealurile,sa traiesc o utopie. I'm still a dreamy teenage girl. It's life,dreams don't come true,and when they do, they're never how we wanted them to be.
De ce nu pot sa creez o punte de legatura between my mind&my feelings? I can't and don't want to feel this restless anymore,but will I ever face reality? Will I ever grow up?

(this is for you sis,since the "length" of my thoughts seems to be inconvenient...:p)

Lost in time....

2009-11-11T06:22:00.000-08:00

" ...Cause I can't move forward while looking behind" (Hoobastank-"More than a memory")

...I find myself,once again, grieving my beloved past,my childhood,the times when everything was so easy,yet so dramatic. I'm caught somewhere between who I was and who I am trying to be, I wanna embrace my life here, because I love it in it's every aspect, but it seems that something keeps pulling me back. My failure makes me think I can not move forward with my life, but there is no place for me in the one I left behind. Somehow I keep struggling to find my place,my goal,my meaning, but I keep looking behind, allowing the past to haunt me. So here I am, revealing old thoughts .....

Relativitate (noiembrie 2008)

Fiecare dintre noi s-a simtit, macar o data in viata sa, frustrat si deznadajduit, deoarece nu a fost capabil sa interpreteze sentimentele celui de langa el. Traim intr-o lume in care domina relativitatea, si, astfel, devine tot mai greu si mai riscant sa incerci sa cunosti o persoana, ba chiar sa te implici emotional, posibilitatea de a ajunge ranit fiind tot mai mare. Cu totii am dori sinceritate si directitudine din partea celuilalt, dar ce se intampla cand propriile sentimente ajung sa ne deruteze, cand nu mai reusim sa dam un sens faptelor si gandurilor noastre, cand propria persoana devine o enigma? Uneori incercam in zadar sa ne explicam gesturile si chiar si sentimentele, spunem ca suntem "derutati" pentru ca nu reusim sa ne intelegem propriile ganduri. Suntem noi oare chiar atat de confuzi, sau ne temem de adevarata insemnatate a faptelor noastre, fugim si negam ceva ce ne sperie? Multi dintre noi refuzam sa acceptam ca suntem indragostiti de o persoana, pe care, rational vorbind, nu am avea cum sa o iubim sau, de multe ori, incercam, in van, sa resuscitam relatii si sentimente de mult stinse, pentru ca nu putem incheia un capitol al vietii noastre, nu putem accepta ca ceva sau cineva care, candva, a contat mult pentru noi nu mai este acolo....
Prin urmare, daca deseori nu intelegem ceea ce simtim, nu cunoastem abisurile propriei fiinte, cum am putea sa pretindem celor din jurul nostru sa nu ne ascunda ceea ce gandesc?
Ciudat cum tot ceea ce ne inconjoara devine o enigma, realizam ca, de fapt, nu cunoastem adevarul universal, ca tot ceea ce in viata noastra de zi cu zi pare banal este, in fapt, inexplicabil sau greu de deslusit, traim inconjurati de mister, dar, refuzand sa acceptam acest adevar care ne-ar determina sa ne pierdem in intuneric, actionam asa cum mereu o facem noi oamenii: ne conformam si ascundem teama atat de adanc inlauntrul fiintei noastre (precum am facut cu multe alte sentimente ce odata ne-au stapanit), incat, cu timpul, ajungem sa uitam ca este acolo, ca am simtit-o vreodata...
Traim, deci, o mare minciuna?

Cerc vicios...

2009-11-09T13:03:00.000-08:00

Am avut o noapte ciudata,plina de vise incarcate emotional si tulburatoare,care m-au dus cu gandul la vremuri trecute: liceu,sperante de adolescent, drame si dezamagiri....mi-am amintit de tine,de ei,mi-am amintit de ce am simtit si cat m-am framantat, de clipele in care o vorba sau un gest ma puteau intr-o secunda distruge sau inalta...
Si am realizat,din nou, ca intr-un fel am ramas neschimbata. Am rasfoit pagini vechi si prafuite,am descoperit ganduri asternute in momentele mele de neliniste,cand inca speram ca nu m-am inselat,ca nu m-am implicat fara folos, ca toate zambetele, lacrimile si eforturile vor avea finalitatea la care am visat.
M-am hotarat astfel sa public aici acele randuri,deoarece (desi ma indepartez incet,dar sigur, de tine si tot ce speram ca imi vei oferi) visurile mele au ramas neatinse, identitatea (si poate chiar si naivitatea) copilului din mine nu s-a modificat in esenta,chiar daca in aparenta sunt altcineva.
What more is there to say? This is who I was and this is who I am....

Monoideism....
(martie2009)

· “Si daca ar fi sa merg pe mana lor, a ideilor, unde as ajunge?” (Ciprian Ciuciu)

Teluri, visuri, sperante si iluzii guverneaza viata fiecaruia dintre noi, sub o forma sau alta. Luptam pentru implinirea unui scop, fie el mai abstract sau mai concret, ne lasam condusi de dorinta atingerii unui vis, iar actiunile noastre sunt determinate doar de gandul ca vor avea, candva, finalitatea dorita de noi. Aceste teluri sunt insa diferite pentru fiecare om, exista persoane care isi propun scopuri imposibil (sau foarte greu de atins): idealurile. Dorind sa paraseasca sfera comunului, sa nu traiasca o viata banala, sau fiind pur si simplu incapabile de a se conforma cu ceea ce lumea de azi poate oferi, aceste persoane au propriile idei despre cum si-ar dori sa traiasca. Ce se intampla,dar, atunci cand dorinta implinirii idealurilor ne orbeste, iar dezamagirile datoarate asteptarilor mult prea mari ne invenineaza sufletul? Am refuzat intotdeauna cu incapatanare sa ma conformez, sa imi modelez visurile, sperantele si modul de a gandi in functie de lumea aceasta, aflandu-ma intr-o continua cautare. Am ajuns insa, de nenumarate ori, sa ma simt otravita de propriile idei, care ma determina sa fac mereu aceleasi greseli. Ma simt pierduta intre aparenta si esenta, intre ratiune si sentimente, parca doua persoane complet diferite se lupta inlauntrul meu si mereu aleg sa dau ascultare sentimentelor, sa risc si sa am incredere in visurile mele, insa, de cele mai multe ori, pierd si ajung sa ma intreb de ce nu am dat crezare constiintei, care ma indemna sa nu fiu, din nou, atat de naiva, sa nu mai sper in ceva ce e imposibil. Totusi imi vine greu sa accept ca idealurile mele nu vor avea nicicand corespondent in realitate si am mereu incredere in oameni, considerand ca fiecare persoana este nevinovata, pana la proba contrarie si, astfel, ma lovesc de fiecare data de aceleasi obstacole si dezamagiri. Nu pot sa imi explic cum si de ce ma pierd in fata emotiilor, ma las condusa de impulsuri, in ciuda faptului ca ratiunea imi arata drumul cel bun. Cu fiecare esec sau sentiment infrant de constiinta si obiectivitate simt ca, in loc sa devin mai puternica sau mai ambitioasa, pierd ceva din mine, iar increderea in visurile mele (in faptul ca ideile mele ar putea scoate la iveala partea pe care ma astept sa o descopar in persoanele de langa mine) devine tot mai fragila. Astfel, imi este tot mai greu sa construiesc noi scopuri din ruinele celor pierdute si ma intreb mereu daca ar trebui, totusi, sa schimb ceva la modul meu de a percepe viata si oamenii. Realizez insa ca, modificandu-mi ideile, m-as pierde pe mine, as da voie banalitatii sa imi modeleze personalitatea si acesta este un gand pe care nu doresc sa-l accept. Sunt captiva, deci, intr-un joc patologic, doar pentru ca refuz cu indarjire sa ma conformez. Ce-mi ramane, asadar, de facut? Sa accept realitatea asa cum este ea, lasand in urma propriile sperante? Sau sa cred in continuare ca voi gasi, candva, ceea ce caut, cu riscul de a intampina tot mai multe dezamagiri?

..intre ideal si realitate....

2009-11-07T09:37:00.001-08:00

Niciodata nu am reusit(sau poate m-am temut) sa definesc cu adevarat ce imi doresc, sa descriu in cuvinte idealul, singurul lucru care m-ar putea face pe deplin fericita, daca este posibil asa ceva. Poate mi-era frica de naivitatea iluziilor, poate nu doream sa imi recunosc nici macar mie ce imi doresc sa traiesc, dar intotdeauna m-am gasit osciland intre imaginatie si real, intre dorinta si viata de zi cu zi.
Si apoi, candva, brusc si fara sa stiu cum, ceva(sau cineva) m-a adus mai aproape de ideal,dar mai departe de realitate. Erai (sau asa te simteam eu) cum te doream: intrigant, provocator si aveai totusi ceva...care ma indeparta de scepticism, de cotidian. Stiam ca daca ar fi sa formulez in cuvinte, sa spun cuiva ce simteam si ce se intampla, ar fi sunat stupid,lipsit de sens. Dar si acest fapt ma facea sa simt ca sunt aproape de dorinta mea, pe care imi era,totusi, imposibil sa o ating. Candva spuneai ca "noi" suntem nascuti din "eter" si astazi iti dau atat de multa dreptate si ma intreb daca ai existat vreodata,asa cum te-am simtit eu,sau un joc bolnavicios te-a impins sa ma manipulezi, sa ma lasi sa alunec spre ceea ce credeam eu ca este idealul meu.
Cu toate acestea, te caut si astazi, pentru ca (desi am crescut si am incercat sa maturizez) nu am reusit nici acum sa ma schimb, nu am renuntat la ceea ce imi doresc si poate de aceea sufar atat de usor, de fiecare data cand visurile mele iau contact cu realitatea.
Sper uneori ca intr-o zi sa se dizolve granita dintre ideal si viata cotidiana, sa te am asa cum te-am simtit eu, asa cum tu m-ai facut sa cred, folosindu-te, poate, de slabiciunea mea,desi nu stiu cine esti,nu stiu cine ai fost si cum ar fi sa te am langa mine...
Si...in ciuda a tot ce imi sta impotriva, te vreau, "soldier of fortune"....existi?

letargie

2009-11-06T07:37:00.000-08:00

"So what if it hurts me?
So what it I break down?
So what if this world just throws me off the edge,
My feet run out of ground
I gotta find my place
I wanna hear my sound
Don’t care about all the pain in front of me
I'm just trying to be happy
I just wanna be happy.."

Ma simt de parca as fi in transa, zilele trec pe langa mine si uit sa traiesc,sa zambesc. Nu mai stiu cine sunt si mai ales incotro ma indrept,parca as fi din nou la 13 ani,cautand frustrata un loc de care sa apartin, undeva unde sa fie cald si bine,unde sa ma simt...acasa. Rutina ne oboseste, dar acum cand nu mai stiu care este scopul pe care il urmez,ma simt atat de pierduta. Nu vreau sa fiu nici aici,nu vreau sa fiu nici acolo,am ajuns sa cred ca prezenta mea e de prisos peste tot,ca nu apartin de nimeni si nimic, ca viata,oamenii,lucrurile se schimba...iar eu raman pe loc.
O simpla batalie pierduta si sunt pregatita sa capitulez? Nu. In pofida gandurilor si temerilor,lupt in continuare,dar nu stiu daca mai are rost.Imi pare ca am pierdut de atatea ori,ca am asteptat de atatea ori un castig, ca am fost mereu in aceeasi situatie,dar niciodata nu m-am ratacit ca si acum. Nu mai stiu ce vreau si cine sunt, astept..o minune, "a deeper meaning,a reason for living", o zi cu soare...si atunci voi sti ca a meritat...totul.
Oare ma voi maturiza vreodata?

......

2009-11-06T03:43:00.000-08:00

....sunteti si suntem diferite,ne certam si ne contrazicem, avem atat de multe in comun si atatea lucruri ne separa....dar toate sunteti o parte din mine. love all of you,with every fiber of my being

...din nou Octavian Paler...

2009-11-05T06:37:00.000-08:00

Pe masura ce inaintez in lectura devin (la fel ca in viata de zi cu zi?) din ce in ce mai absorbita,mai fermecata,intrigata de ce urmeaza sa descoper,dar mai ales..mai confuza. Simt ca multe ganduri si multe randuri mi se adreseaza direct, parca autorul ar fi rupt o parte din mine, asternand-o pe hartie. Suntem oare,noi oamenii, atat de similiari? Tind sa cred ca nu. Puntea de legatura intre gandurile,visurile,sentimentele noastre o cladeste si o intareste subiectivitatea. Fiecare om se regaseste in filmele pe care le vizioneaza, in cartile pe care le citeste, in persoanele pe care le cunoaste, chiar si in obiecte sau cladiri. M-am gandit si m-am intrebat de multe ori daca eu si persoana de langa mine percepem identic o culoare,un sentiment,sau chiar un obiect (abstract sau concret), dar faptul ca niciunul dintre noi nu poate sa patrunda si sa descopere structura interioara a celuilalt (decat in masura in care i se permite) imi dovedeste ca suntem condusi de relativitate. Din nou,ceva ce ne sperie,ne deruteaza,ne intriga...si ne farmeca in acelasi timp.
Dar uite ca am facut iar aceeasi eterna greseala:m-am pierdut in ganduri si am uitat de unde am pornit...de la cuvintele lui Octavian Paler, care mi-au generat aceste...sentimente?
Cititi,interpretati,simtiti...totul este subiectiv&relativ,but that's the beauty of it:)

"Tot ce ne inconjoara e format din hieroglife.(.....) Ca sa dezlegi hieroglife trebuie sa renunti la o parte din viata. Si trebuie sa alegi. Iti traiesti viata sau o intelegi?"
"Lucrurile pe care le-am dorit eu nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti. Asa ca eu sunt invatata sa astept. Cred ca asta fac de cand ma stiu.Astept."

...I'm so lonely I don't even wanna be with myself anymore...

2009-11-05T04:45:00.000-08:00

...versurile acestea pot descrie cel mai bine starea in care ma aflu si felul in care ma simt. Si nu,chiar nu imi mai pasa ca "nu e capat de lume", ca "mai am o sansa", ca sunt o pesimista si ignor partea buna din viata mea, ca nu e vina mea, ca a fost greu...etc etc. Vulpea cand nu ajunge la struguri..spune ca sunt acri,know what I mean? Well, eu intentionez sa imi asum intreaga responsabilitate. So here it is...si credeti ce vreti..e pierderea mea,am dreptul sa ma simt asa,am dreptul sa ma plang si am dreptul sa sufar.(nu vreau sa fiu "agresiva" in vorbe, I just want to grieve,instead of burrying-once again- everything I feel...)

Title: Dido - Honestly Okay lyrics

I just want to feel safe in my own skin
I just want to be happy again
I just want to feel deep in my own world
But I'm so lonely
I don't even want to be with myself anymore

On a different day
if I was safe in my own skin
then I wouldn't feel lost and so frightened
But this is today
and I'm lost in my own skin
And I'm so lonely
I don't even want to be with myself anymore

And I just say oh, oh
I feel, oh, oh

And I'm so lonely
I don't even want to be with myself anymore.

I just say oh, oh
And i'm so lonely
I feel oh, oh
Idont even want to be with myself anymore.

I just want to feel safe in my own skin
I just want to be happy again.

...sentimente pierdute...si regretate?

2009-11-04T11:51:00.000-08:00

...doua texte de pe vremea cand aveam 17 ani si simteam pe propria piele cat de inexplicabil si toxic poate fi un sentiment,sau o persoana... Durea,poate, dar daca ar fi sa ma intorc, as face-o fara sa clipesc. As retrai acele zile,acele zambete,acele lacrimi...dar cu gandirea pe care o am acum. Pentru ca astazi stiu ca orice experienta este efemera si trebuia traita la intensitate maxima,deoarece timpul (oricat ne-am dori) nu poate fi dat inapoi. Trist? Doar adevarat. Deci,inainte de a publica gandurile vechi, ma regasesc citandu-l (din nou) pe Octavian Paler: "Orice revenire e probabil o iluzie,chiar daca o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decat inainte"

1."It`s like the darkness is the light.." share email
9:12 PM

Uneori incercam in zadar sa explicam faptele noastre si ale celorlalti, sa ne controlam reactiile si sentimentele sau sa nu ne lasam dusi de val. Chiar si cei mai rationali dintre noi raman neputinciosi in fata unor simtamine incontrolabile, ajung sa se piarda si sa se surprinda pe sine. Poate ca nu putem trece totul prin filtrul ratiunii si nu stim sa dam un inteles logic tuturor actiunilor noastre. Oricat de mult as incerca sa explic (mie si celor care imi cer asta) cum am ajuns sa simt toate acestea, nu pot fii rationala. Cad dintr-o extrema in alta, oscilez intre extaz si durere, uneori simt ca ma dizolv, ma sufoc si ma scufund, alteori imi pare absurd si melodramatic ceva ce, cu doar cateva clipe inainte am simtit. Ma macina si ma chinuie o dorinta arzatoare de a te putea vedea si strange in brate, dar apoi imi dau seama ca nu te cunosc, ca nu am loc in lumea ta si nici nu imi doresc acest lucru. Ma aflu intr-o continua lupta cu propria persoana, incercand, in zadar, sa imi impac atat sufletul, cat si mintea. Nu mi-ai fost niciodata alaturi, nu voi afla cum ar fi sa te am in viata mea si ma intreb de ce nu pot sa accept acest lucru, sa scap de frustrarea care ma stapaneste. Se spune ca durerea ne subjuga si,combinata cu fericire, creeaza dependenta. Intr-adevar nu exista perfectiune, o lume linistita si calma, o viata fara lupta ar fi monotona, dar cum putem sa ne oprim atunci cand suferinta depaseste limitele firescului si devine patologica? Cum si cand voi reusi,oare, sa ies din ceata si intunericul ce ma inconjoara, sa redevin ceea ce am fost? Cum si cand voi reusi sa te las in urma mea?

2. Patologie......
7:22 AM

As vrea sa gasesc cuvinte care sa fie suficiente pentru a-mi descrie starea, dar e imposibil. Nici chiar eu nu realizez ce simt. Parca ma sufoc, ma scufund, parca m-am pierdut pe mine... Imi vine greu sa cred ca am ajuns aici doar din cauza ta si a tot ce a fost, as vrea sa fiu fiinta rationala care credeam ca sunt, dar orice gand, orice decizie se spulbera in fata emotiilor intense si inexplicabile care ma stapanesc. Ma simt captiva intr-un joc malitios, intr-un cerc vicios si hipnotic, ma simt de parca nu as fi eu,iar altcineva ar fi pus stapanire pe mine, lasandu-ma fara putere, incapabila sa mai gandesc sau sa reactionez. Nu mai pot sa ma recunosc, ma vad facand, involuntar, greselile pe care altii le-au facut de atatea ori inaintea mea, iar eu i-am condamnat, nestiind cum e sa te pierzi pe tine, sa fii bantuit, sa te ratacesti in intuneric si ceata, sa te lupti, in van, cu tine insuti. Nu vreau sa cad in autocompatimire, lamentarile imi par inutile, dar parca sper ca, repetandu-mi greselile pe care le fac, voi constientiza cat de departe s-a ajuns si voi reusi sa ma opresc, sa ma salvez. Sunt in conflict cu mine insami si cu toti cei din jur care incearca, in zadar, sa imi deschida ochii, sa-mi indrume pasii in ceata densa in care m-am ratacit. Gandul ca persoanele la care tin considera ca le refuz si le ignor ajutorul, posibilitatea de a le pierde ma sperie ingrozitor, dar cum, oare, sa le cer sa ma inteleaga, cand nici eu nu pot sa o fac? Nu credeam ca e posibil sa ma afund atat de tare, nu am inteles niciodata cum poate cineva sa piarda controlul asupra propriei fiinte si a faptelor sale, dar acum ma simt intocmai. Nu realizez cand si cum am ajuns aici, am petrecut atat de putine momente impreuna cu tine, cum ai reusit sa ma subjugi, sa ma faci sa ma pierd cand imi rostesti numele, sa te caut, haotic, pe strazi, sa te descopar, iluzoriu, in toti cei din jurul meu? Un amalgam de sentimente se aduna in mine, doar cand ma gandesc la tine. As vrea sa imi revars frustrarea, sa iti spun si sa iti reprosez atat de multe, dar cand doresc sa iti vorbesc, cuvintele mele se pierd inainte de a fi rostite, ideile si frazele se dizolva si, din nou, ajung sa cred ca ma sufoc, ca ma pierd si tot ce inainte imi parea atat de relevant, de dureros, devine lipsit de noima sau importanta. Te urasc pentru ca nu iti pot rezista si stii asta, pentru ca te joci cu mine, dar nu te pot opri si nu pot demonstra, pentru ca m-ai facut sa imi ignor ratiunea, pentru ca mi-ai otravit sufletul cu atata usurinta... Vreau ca cineva, cumva, sa ma salveze, sa ma ridice, sa spulbere aceasta patologie....

....inainte sa pierd "trenul"....

2009-11-04T08:51:00.000-08:00

....datorita faptului ca doar astazi mi-am facut timp sa imi fac si eu un blog, postez retroactiv ganduri mai vechi...scuzati confuzia,dar nu cred ca e relevanta cronologia,sau?

„I don’t know where my soul is..."
Oct 26 6:03 PM

„I don’t know where my soul is…I don’t know where my home is….“

Noi oamenii incercam de atatea ori sa definim timpul,sa il incadram in anumite tipare,avand astfel iluzia ca il putem controla in oarecare masura,desi de fapt acesta ne modifica vietile si sufletul pe nesimtite.

Ma simt de parca as fi pierdut o parte din mine,o parte imposibil de regasit si ajung treptat sa nu ma mai recunosc,sa ma intreb cine sunt acum fata de cine am fost. Cu toate acestea,simt ca in esenta am ramas la fel, am aceleasi temeri, aceleasi iluzii,dar port cu mine ruinele visurilor pierdute si a celor care au palit in timp. Multe sentimente pe care le-am trait candva imi par acum atat de indepartate, s-au transformat in amintiri derutante care pier pe masura ce timpul trece. Insa o parte din senzatiile traite in trecut ma stapaneste si acum,ma chinuie,imi genereaza zambete sau lacrimi. Adesea ma surprind amintindu-mi ce a fost, razand de naivitatea si modul meu infantil de a percepe lucrurile, dar si acum aceleasi cuvinte sau gesturi ma fac sa reactionez la fel,sa uit pentru o clipa ca totul s-a schimbat, sa sper din nou ca imaginatia nu mi-a jucat feste, ca ceea ce mi-am dorit va fi real candva. Imi place sa cred ca partea visatoare si optimista din mine a supravietuit timpului,dar nu vreau ca acest fapt sa ma faca sa am din nou de pierdut,sa ma las furata de iluzii si incredere nefondata, iar adevarul sa ma ia inca o data prin surprindere. As vrea sa-mi pot pastra simtul realitatii,sa pot trece totul prin filtrul ratiunii, fara a deveni o marioneta in mana pesimismului. Mi-as dori sa fie posibila o cale de mijloc intre ideal si realitate, deoarece (desi m-am considerat mereu o luptatoare) imi dau seama ca uneori m-am lasat infranta mult prea usor. Daca as putea sa imi pastrez visurile, dar in acelasi timp sa fiu pregatita pentru un esec, mi-ar fi poate mai simplu sa nu ma prabusesc la fiecare obstacol ce imi iese in cale, sa nu imi pierd increderea in mine si sa nu devin atat de tematoare. Imi dau seama ca acum as suporta greu o noua pierdere, am nevoie sa imi demonstrez ca sunt capabila, ca nu am luptat degeaba si ca viata mea poate continua,deoarece in momentul de fata ma simt blocata,captiva intre viitor si trecut,intre ce a fost si ce va fi. Nu mai stiu cine sunt si unde imi e locul, care e viata pe care o doresc: cea pe care am lasat-o in urma sau cea pe care acum incerc sa o cladesc? Ma simt de parca toate persoanele din jurul meu au trecut mai departe, au inceput un nou drum,doar eu am ramas…la fel si totusi atat de schimbata…. Mi-e dor de cine eram, de gandurile care ma trezeau dimineata, de preocuparile naive care imi stapaneau mintea pe parcursul zilelor si simt ca inca nu am lasat in urma acea parte din mine, deoarece aceleasi dorinte vechi si prafuite ma insotesc si acum, aceeasi fragilitate, aceleasi idealuri si aceleasi sentimente imi guverneaza viata. Sunt prinsa deci intr-un paradox: vreau sa uit, sa las in urma ce am fost si ce am simtit,sa trec mai departe, dar nu vreau sa imi pierd viata de atunci…. Si realizez ca din nou voi fi nevoita sa las timpul sa isi spuna cuvantul, sa imi ofere un vis sau o dezamagire, un sentiment sau o dorinta, o infragere sau un succes pe care va trebui sa le accept fara sa fiu intrebata….

Octavian Paler"Viata pe un peron"

2009-11-04T06:55:00.000-08:00

...Considerand ca in ultima perioada am a lot of time on my hands,m-am pus sa fac ceva la care visam de mult: sa citesc..ce vreau,cand vreau,fara sa am remuscari ca nu fac ceva folositor (finally). Si am descoperit in actuala mea lectura ganduri foarte similare cu ale mele (sau poate, citindu-le, le-am interpretat subiecti
v? you decide...) ....nu,nu fac reclama, dar mi-a placut acest paragraf, so I thought I'd share it: "Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte....un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren...esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra...altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar...altii nu reusesc sa se prinda nici de scari,raman pe peron sa astepte urmatorul tren...si fiecare uita,poate,un singur lucru..ca trenurile astea nu duc nicaieri..cel care a ocupat un loc la fereastra este,fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren...in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert,unde chiar sinele se transforma in nisip...In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare,isi dau ghionturi...Incercam sa ma conving,probabil, ca n-aveam motive sa ma plang. Cel putin in gara noastra, imi ziceam, avem avantajul de a vedea viata in stare pura, destinul nu ne amageste, nu ne sileste sa ne zbatem,ne lasa sa ne instalam in starea de tranzit si s-o traim cat mai linistiti,stiind ca ea e totul..."
Daca ar fi sa privesc viata mea din perspectiva lui Octavian Paler si sa o compar cu o gara...as putea spune ca tocmai am pierdut un tren,nu am reusit sa prind loc nici macar pe culoar...era un tren important pt mine,poate mai important decat pt altii care au prins loc la clasa I, un tren la a carui destinatie visam de mult timp. Prin urmare,deocamdata sunt obligata sa stau pe acelasi peron si sa astept urmatorul tren,sa dovedesc ca merit,de data aceasta,sa il prind. Si daca il pierd din nou? Astept in continuare? Caut alt tren,alta destinatie? Ramane de vazut....